În copilăria mică se intâmplă frecvent ca, la despărţirea provizorie de un părinte, copiii să înceapă să plângă sau să se agaţe cu disperare de braţele sau picioarele lor, ca semn de protest. Aceasta este o situaţie dificilă atât pentru părinţi , care nu pot pleca liniştiţi ştiind că şi-au lăsat copiii plângând, cât şi pentru copii, care nu înţeleg de ce sunt părăsiţi sau când se vor întoarce părinţii (sau părintele). Copiii trăiesc în aceste situaţii aşa numita anxietate de separare, pe care e important să o recunoaştem ca etapă normală de dezvoltare şi să intervenim eficient atunci când problema se intensifică şi afectează viaţa şcolară sau alte activităţi.
Anxietatea de separare ca proces firesc de dezvoltare
În primul rând, reacţia de disconfort la plecarea unui părinte este indiciul unui ataşament sănătos faţă de acesta. La cealaltă extremă se situează copiii care sunt indiferenţi la prezenţa sau absenţa persoanei de îngrijire sau care nu pare să aibă o preferinţă pentru anumite persoane (de regul ă părinţii), situaţie în care ar trebui să ne îngrijorăm cu privire la relaţia de ataşament părinte-copil.
Teama de persoane şi locuri mai puţin familiare apare în mod natural la copii în jurul vârstei de opt luni, uneori şi mai devreme, la cinci luni. Reacţiile scad ca intensitate la 12-18 luni şi înceteaza în jurul vârstei de doi ani. Este însă foarte posibil ca aceste reacţii să revină la orice vârstă, atunci când apar schimbări importante în mediu, ca de pildă schimbarea domiciliului sau apariţia unui frate mai mic în familie.
Cum reacţionăm în situaţii de separare
Exersaţi separarea, lasând copilul pentru perioade scurte de timp cu o altă persoană, apoi reveniţi. Asiguraţi copilul de fiecare dată că veţi reveni. Chiar dacă nu are noţiunea timpului, spuneţi că veţi reveni după ce acesta mănâncă sau după ce doarme (alegeţi c
