De când PSD a decis că introducerea unei impozitări progresive va constitui punctul forte al unei eventuale reveniri la guvernare, toţi cei ce dau pe de lături de capitalism în ţara asta - său măcar aşa au ei impresia! - s-au năpustit să desfiinţeze impozitarea progresivă, pe de o parte ridicându-şi în slăvi abordările pretinse de dreapta pe care s-ar situa şi cu care ar fi incompatibilă o asemenea impozitare, pe de altă parte lăudând virtuţile impozitării liniare (aşa-zisa cotă unică) şi, în sfârşit, insistând şi iar insistând asupra păcatelor unei impozitări progresive.
În orice caz, poate spre dezamăgirea celor care pun, eventual, pasiune în dezbaterea subiectului, trebuie arătat din capul locului că, după cum a evidenţiat experienţa însăşi, adoptarea unui sistem sau a altuia n-are în România nici o legătură cu o cântărire publică adecvată a argumentelor şi a contraargumentelor, fiind determinată doar de interesele de grup sau chiar personale ale celor ce ajung să decidă politic. Şi să fie clar, tot din capul locului, că nici soarta bugetului şi nici - ba chiar cu atât mai puţin - dezvoltarea ţării nu depind cumva de sistemul progresiv sau liniar de impozitare, ci de multe alte lucruri care, dacă nu se schimbă, degeaba se trece de la un sistem de impozitare la altul. Aşa cum s-a întâmplat, de altfel, în urmă cu câţiva ani, când s-a trecut de la un sistem de impozitare la altul!
Celor care, fie de-o parte, fie de alta, caută să găsească virtuţi sau păcate, după caz, nu le putem decât aminti că, în cele peste două decenii de capitalism clientelar, România a dus-o prost de tot în îndelunga perioadă de impozitare progresivă, trecând atunci la mustaţă de o încetare de plăţi externe, şi că a clacat complet apoi, în perioada mai scurtă a impozitării liniare, fiind acum pe marginea prăpastiei, nemaivorbind de faptul că a trebuit să le ia „fizic" oamenilor d
