1990 a fost anul în care o "ploaie de stele" a început să se reverse peste epoleţii unor angajaţi din structurile de forţă ale statului. Brusc, aproape peste noapte, diverşi ofiţeri mărunţi în grade au început să fie avansaţi "la foc automat".
Rezultatul a fost că în doar câţiva ani România s-a "procopsit", la vreme de pace, cu mult mai mulţi generali decât a avut vreodată pe timp de război. La o primă vedere, avansările puteau părea justificate: timp de câţiva ani, Ceauşescu blocase promovările în grad, o situaţie care se cerea remediată. În plus, avansările puteau fi cel mai bun mod de a reînnoi structurile de comandă ale oştirii. Iar înmulţirea galopantă a gradelor de pe epoleţi părea cu atât mai justificată, cu cât a demarat la scurt timp după ce românii scandaseră pe străzi "Armata e cu noi". Odată pornită, "avalanşa" avansărilor nu s-a mai oprit până când o mulţime de foşti căpitani şi maiori s-au trezit cu umerii "poleiţi" cu una, două, trei sau chiar patru stele de aur.
Declanşate încă din primele săptămâni ale anului 1990, anchetele privitoare la crimele comise până în 22 decembrie '89 s-au concentrat asupra înalţilor demnitari ai fostului regim care, acuzaţi de comiterea unor infracţiuni extrem de grave, au şi fost arestaţi. Acelaşi tratament li s-a aplicat şi militarilor din eşaloanele superioare, inclusiv comandanţilor de arme care au comunicat ierarhic ordinul de reprimare a protestelor. Abia ceva mai târziu s-a aflat că în ultimele zile ale regimului Ceauşescu, Armata nu a fost "cu noi" şi că, de fapt, ea a fost una dintre cele mai dure forţe de represiune. În mod surprinzător, cei care au fost lăsaţi deoparte au fost însă chiar excutanţii acelor ordine, foşti ofiţeri mici în grade, care nu au intrat mai deloc în vizorul justiţiei. Ar fi fost şi foarte greu: "cavalcada" avansărilor începuse chiar cu ofiţerii Armatei. Iar o
