La noi, şi viaţa politică, primirea înalţilor oaspeţi, votul în Parlament, întâlnirile de la Cotroceni se desfăşoară în registrul derizoriu.

Viaţa publică românească are pe afiş spectacole remarcabile. Repertoriul e variat, piesa şi personajele se schimbă des, replicile la fel, dar de jucat se joacă. Afişul este onorat de o gaşcă nebună. Nu ne plictisim. După „Coana Anastase nu ştie să numere" s-a dat vodevilul „Păcălici", unde figuranţii se prefăceau că scad TVA la 5% şi nu impozitau pensiile mici. Cine a crezut a rămas cu buza umflată. A fost ceva în marea tradiţie a măririi salariilor profesorilor cu 50%, o minciună mai mare decât veacul, votată în unanimitate, promulgată de preşedinte, de care nu se mai ştie absolut nimic.

Ăsta e absurdul vieţii bucureştene pe care ni-l asumăm cu drag. Principiul e simplu: „la noi, ca la nimeni"! Propun ca madame Udrea să-l preia urgent ca logo, pentru a atrage turiştii dornici de exotism, pe cei care încă nu au auzit, nefericiţii, despre România fascinantă şi eternă. Să le-o propunem ca destinaţie de vacanţă. Bucureştiul rezervă naivilor nenumărate surprize. La noi, şi viaţa politică, primirea înalţilor oaspeţi, votul în Parlament, întâlnirile de la Cotroceni se desfăşoară în registrul derizoriu. Sunt o caricatură şi un bâlci. Nimeni nu mai crede pe nimeni, se râde, se aplaudă, se înjură, se ascultă în draci telefoanele, sunt filaţi cei care fluieră în biserică. Trai neneacă! Mamăăă, ce ne mai distrăm!

Ne dăm în stambă mai ales când vine un înalt oficial. Să te ţii, bre!!! Este momentul când mărimile noastre dau măsura stupizeniei şi incapacitaţii lor cronice - toate cu efect devastator pentru „ţărişoară". Modestul funcţionar washingtonian Jeffrey Franks e unul pe care nu îl bagă nimeni în seamă la el acasă. E un bonom, uneori simpatic. Pare un comic în tradiţia fraţilor Marx. Îl văd spunând scheciuri într