(Apărut în Dilema, nr. 401, 20 octombrie 2000)

Miklós Haraszti, figură proeminentă a disidenţei maghiare, e autorul unei cărţi fundamentale despre cenzură, apărută în Statele Unite sub titlul Închisoarea de catifea, iar în Franţa sub acela, mai puţin spectaculos, de Artistul de stat (1983). Cartea era incomodă nu doar pentru putere (evident, nu putea fi tipărită în Ungaria acelor ani), ci şi pentru lumea intelectualilor şi creatorilor de artă care, în viziunea autorului, deveniseră complici ai regimului, prin chiar acceptarea principiului unei culturi controlate şi dirijate.

Sistemul comunist, constată Haraszti din capul locului, a dat naştere cu adevărat unei culturi (fără ironie şi fără ghilimele) de tip nou, în care arta şi cenzura se sprijină reciproc. Faptul că artistul şi-a găsit un rost şi un loc în statul totalitar îl determină şi pe Haraszti să se întrebe dacă libertatea este într-adevăr indispensabilă artei (întrebarea şi-o pune insistent, în vremea din urmă, şi Jean-François Revel; v., spre exemplu, recentul interviu din Le Figaro, 25 septembrie a.c., sub titlul „Nu toţi intelectualii iubesc libertatea”). Oricum, adaugă el, în regimul comunist cuvîntul cenzură devine impropriu: dirijismul cultural („îndrumarea” de către partid) elimină, în fapt, cenzura. În paranteză fie spus, teza autorului şi-a aflat o confirmare în decizia lui Ceauşescu de „desfiinţare” a cenzurii: liderul de la Bucureşti a intuit foarte exact că, prin controlul exercitat de către organele de partid şi prin intensificarea autocenzurii, existenţa organismului abilitat (în speţă, Direcţia presei) devenea superfluă. Cenzura a ajuns astfel, graţie unui consens între toţi cei interesaţi, spaţiul natural, firesc al producţiei culturale. Artistul se simte flatat de atenţia pe care i-o acordă puterea şi, în plus, beneficiază de anumite privilegii (premii, case de odihnă şi „creaţ