Nu s-au certat niciodată în vreun talk-show TV. Conflictele n-au ajuns în tribunale. S-au rezolvat amiabil. Nu există o prietenie ostentativă, dar nici o ură de moarte. Moartea n-are ce căuta în această relaţie. Pentru că, este evident, dacă presa ar muri într-o noapte (este un scenariu SF), lumea publicităţii n-ar mai avea suportul material (televiziune, presă scrisă, radio, Internet) pentru ca reclamele sale să atingă publicul vizat. Publicitarii, în această situaţie, şi-ar lipi mesajele de promovare şi sloganurile pe uşile WC-urilor publice, locurile cu cea mai mare audienţă. Sau pe băncile din parcuri. La fel, dacă lumea publicităţii (agenţii de creaţie şi de media) ar sucomba într-o zi, presa ar rămîne fără venituri şi audienţa sa ar fi aruncată la WC (sau la tomberon, poftim!), pentru că n-ar avea cine s-o mai cumpere. Deşi sînt strîns legate (prin bani), lumea presei şi industria de publicitate de la noi nu au statutul de „mare familie“ şi nici nu le scapă vreun semn că între ele ar exista o mare dragoste. Dimpotrivă, între ziarişti şi publicitari există o prăpastie. Criza economică din ultimii doi ani, care a redus drastic bugetele de publicitate, n-a micşorat prăpastia, cum ne-am fi aşteptat. Adică, presa şi publicitate să se facă fraţi (mă rog, surori!) pînă sar... peste criză.

Aroganţa publicitarilor

Publicitarii au un soi de aroganţă faţă de presă. Pentru că din banii lor trăieşte presa, pentru că din banii lor îşi iau salariile ziariştii, pentru că dacă ei, publicitarii, n-ar aloca bugetele clienţilor pe care-i servesc, gazetarii ar muri de foame. Dispreţul acesta există de cînd... lumea publicităţii în România. Cine îşi închipuie că această criză va modifica mentalitatea publicitarilor faţă de ziarişti este un naiv. (Dar să nu dăm sentinţe!) Aroganţa publicitarilor provine şi din faptul că ei ştiu lucruri mai multe şi mai profunde despr