● Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (România, 2010), de Andrei Ujică.

Pentru poetul John Keats, sintagma „negative capability“ desemna cea mai de preţ însuşire pe care o poate avea un autor: accesul imaginaţiei sale la alte viziuni asupra lumii, inclusiv ale unor oameni pe care îi dispreţuieşte. Pentru un autor român, Ceauşescu reprezintă o mare provocare în acest sens: cum să redai lumea aşa cum li se înfăţişa aceasta ochilor lui? Cum să găseşti şi să nu pierzi calea de acces? Andrei Ujică a avut o idee îndrăzneaţă: el a pariat că imaginile de arhivă rămase în urma lui Ceauşescu pot constitui calea, că, puse cap la cap, dar fără nici o voce care să le comenteze din off şi fără intervenţii editoriale de tip „acum sîntem în anul cutare“ sau „personajul ăsta e celebrul Cutărică“, ele pot da un fel de povestea-lui-spusă-cu-cuvintele-lui-numai-că-nu-în-cuvinte-ci-în-imaginile-din-capul-lui. Sigur, e vorba în general despre imagini oficiale, dar tocmai de aceea – tocmai pentru că ele reprezintă adesea o realitate cosmetizată, făcută să-i zîmbească dictatorului –, ele dau o versiune plauzibilă a lumii lui: cea care-l întîmpina ori de cîte ori ieşea din casă, cea în care a trăit 25 de ani. Pariul lui Ujică e extraordinar: ordonate mai mult sau mai puţin cronologic (cu cîteva abateri echivalente cu alunecările fireşti ale unei memorii), nişte documente audiovizuale perfect autentice dau o ficţiune – o felie de istorie în reprezentarea unui narator din ce în ce mai necreditabil.

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu problematizează relaţia de dragoste a „noului cinema românesc“ cu realul. În filme ca Moartea domnului Lăzărescu şi cele care i-au urmat exemplul, personaje şi situaţii fictive ne sînt prezentate ca într-un documentar observa