Nu ştiu ce mai aşteaptă paseismul bucureştean de la edilii şi arhitecţii acestui oraş „neiubit“ – cum l-a calificat Andrei Pleşu –, vamă a netrebnicului hedonism oriental, raia bubos-carnavalescă, oropsită capitală impostoare (iniţial haltă turcoo-valahă de adăpat caii şi burdihanele, de umplut sacii şi poştalioanele către Mogoşoaia şi Braşov, care a luat, nevrednic, dar hrăpăreţ, locul Tîrgoviştei sau Curţii de Argeş), devenind un circ feeric, invidiat, duşmănit şi adorat cu dulce inconştienţă. Ameţitor creuzet de alogenie pitorească, ironizat, sabotat şi venerat, spulberat de toate vînturile şi tropăit de toate copitele, plin de biserici, cîrciumi şi grădini, oraş a cărui lege a rămas fărădelegea şi-a cărui nobleţe paradoxală e azi de căutat mai ales în nimicnicia mahalalei.

Mai e ceva de sperat de la ignoranţa criminală şi megalomania agresivă a noilor îmbogăţiţi, de la fobia faţă de patrimoniu a noilor valuri de investitori-antreprenori-constructori, care ţopăie drăceşte pe superbul stil neoromânesc al lui Mincu, de la incendiatorii de profesie şi avocatura bestială pentru care trecutul e una cu scleroza, iar cultura e mama prostiei păguboase?!?

S-a spus tot, s-au epuizat revoltele şi resursele bunului-simţ, ale reveriilor fantast-mateine, dar şi cu erudiţie arhivistic documentată. S-au făcut campanii de presă, cînd savant ponderate, cînd virulent umorale, dinspre politică, religie, estetică, urbanism, oengism, ecologism, naţionalism şi ecumenism, dinspre stînga şi dreapta. Totul degeaba. Casele „lui“ Mincu se tot dărîmă, iau foc spontan (adică temeinic deliberat), orice şi oricît ar scrie în Dilema veche Andrei Pippidi, fiind înlocuite de jalnice cimenturi cu trei şi patru etaje, ori de huidume de sticlă, aluminiu, beton, gazon la metru şi iederă artificială. Centrul istoric e-o sumă de pubele plină de cafenele improvizate, cu pavaj nesigur. Oaz