Cum e să ai douăzeci şi ceva de ani în Republica Moldova? Păi, pare să fie destul de fain. E o vîrstă perfectă pentru a recupera ceea ce ţi-a scăpat cu vreo zece ani în urmă. Îmi amintesc că, pe vremea cînd aveam puţin sub douăzeci, tare îmi părea rău că nu am prins anii ’90 la o vîrstă puţin mai înaintată. Aveam un fel de regret că toate lucrurile care reprezentaseră acea generaţie (văzusem şi o emisiune la TV cu un fel de top 30 al celor mai tari lucruri ale anilor ’90) s-au dus, gata, şi eu le-am scăpat, le-am gustat doar, oarecum stîngaci, ca un copilandru naiv, iar acum, cînd m-am copt în sfîrşit şi eu, toate astea nu mai sînt. Era un regret ciudat, însă la început de nou mileniu, cînd toată lumea se agita înflăcărată ţipînd că toate se vor schimba – şi sub presiunile astea, toate chiar păreau că se vor schimba – un neo-romantic în pre-floarea vîrstei putea uşor să cadă în hăul deznădejdii.

Îmi mai aduc aminte că tot cam pe atunci era şi vremea cînd trebuia să merg prima dată la vot. Ce mi se mai întorcea stomacul de toată hărmălaia care se făcea pe tema asta! Fluturau toţi din mîini că acum, în sfîrşit, o să ieşim şi noi din gunoi, şi tot restul, iar ai mei se uitau la mine ca şi cum, ce chestie, o să merg şi eu să votez şi gata, o să fiu alt om. Era de parcă am fi fost un trib amerindian care trimite un adolescent în pădure cu mîinile goale şi nu-l lasă să se întoarcă fără să fi vînat măcar vreun iepure, ceva. Mai erau chiar şi semeni cam de-o vîrstă cu mine care descoperiseră o carte, 1984 se numea (n-am citit-o nici pînă azi), şi îşi făcuseră din ea instrument de propagandă de parcă găsiseră acolo vreun ghid cu tot ce trebuie şi ce nu trebuie să facă un născut şi la Moldova om pentru a merge pe calea cea dreaptă. Scriau tot felul de articole prin reviste, pe site-uri, despre cum netrebnicilor născuţi în 1985 nu le pasă de ţara lor şi nu se gîndesc