Negocierile din zilele acestea între autorităţile române şi reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional risipesc dubiile chiar şi pentru naivi. FMI - teoretic o instituţie financiară internaţională, având în acţionariat state - este doar un antemergător al marelui capital bancar multinaţional. Rolul principal? Promovarea unui climat permisiv de intrare şi operare a acestuia înainte şi în timpul inflamării bulelor creditării în diverse ţări şi apoi cel de demantelare ordonată şi curăţare a mizeriei financiare lăsate de băncile comerciale. Cu grija cea mai mare ca efectele devastatoare ale spargerii bulelor speculative şi exceselor din credit să apese exclusiv pe umerii populaţiilor băştinaşe şi bugetelor de stat, nicidecum ai băncilor. Acestea culeg profiturile în anii buni, pierderile urmând să fie măcinate de societatea apăsată de povara datoriilor acumulate în exces.

FMI vine să controleze acest proces, cu accent pe corecţiile bugetare, pe „măsurile dure“ la nivelul populaţiei şi pe stabilitatea financiară, înţeleasă ca o protecţie nemeritată a băncilor care au pompat credit în exces în perioada de „boom“. Fondul reprezintă, aşadar, o astfel de „centură de siguranţă“. Nu pentru ţări, căci acestea oricum îşi ajustează bugetele, îşi înstrăinează resursele şi îşi trec populaţia pe un regim de austeritate. Ci pentru capitalul bancar, ce trebuie ocolit de efectele negative ale spargerii bulei nesustenabile a creditării pe care tot ele au inflamat-o. De fapt, dacă nu ar şti că există FMI care să vină să cureţe din urmă mizeria financiară lăsată, băncile ar fi mai înfrânate pe panta ascendentă, iar frica ar funcţiona profilactic pentru a nu duce creditarea în zone de exces. Acest lucru nu se întâmplă însă, iar mecanismul funcţionează uns de mai bine de un sfert de veac.

Abordarea frontală a temei Ordonanţei nr. 50/2010 privind reglementarea contractelor de cre