Am avut ocazia, de curând, să ajung pentru prima dată în staţiunea Băile Herculane. Cunoşteam, oarecum, istoria staţiunii, faptul că prima atestare documentară datează cam de prin anul 153 d.Ch. şi că, impresionaţi de puterea de vindecare a izvoarelor termale de pe Valea Cernei, romanii considerau staţiunea „un dar al zeilor", închinându-i un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules.
Mai ştiam, din poveştile prietenilor care mergeau cu părinţii sau bunicii în vacanţă la Herculane, că staţiunea era la vremea aceea plină de turişti străini care veneau aici ani la rând, extrem de încântaţi atât de tratamente, cât şi de frumuseţea zonei. Dar asta era de mult, în plină epocă comunistă.
Mult timp după ce am intrat şi noi în rândul lumii capitaliste, am citit zeci de pagini despre ce se întâmplă în aceste staţiuni, despre lăsarea lor în paragină, despre numărul tot mai mic de turişti veniţi la „băi", într-un cuvânt despre jaful făcut din rea-credinţă, neştiinţă, interese economice meschine, lipsa unor proiecte coerente referitoare la exploatarea resurselor existente, resurse care, alăturate poziţionării în peisaje naturale de o mare frumuseţe, le aduseseră cândva o faimă ce depăşise cu mult graniţele româneşti. Peisajele au rămas, sunt de o frumuseţe sălbatică ce îţi taie respiraţia, putând stârni invidia oricărui alt popor care nu beneficiază de aşa ceva, dar cam atât. În rest, totul este într-o stare atât de jalnică încât indiferent de vârsta pe care o ai, de cât de român te simţi, te doare. Te doare rău, cu atât mai mult cu cât au trecut 20 de ani de la implementarea unei economii de piaţă, care ne-a dat tuturor speranţa în vremuri mai bune.
Starea deplorabilă a clădirilor în stil baroc construite în timpul imperiului austriac, în perioada în care împărăteasa Sissi menţiona în jurnalul ei Băile Herculane ca fiind o prez
