Țin să vă informez despre un amor (aproape) iraţional din viaţa mea: Într-o bună noapte a anului 1964,

după ce am închis, pe la orele 2, postul de radio Monte Carlo, cu emisiunea sa Musique sans passeport (şlagărul de bază era un rock – „Planeta roşie se învîrteşte“, inspirat de zborul lui Gagarin), am vrut să arunc, ca de obicei, teancul de Scîntei, L’Humanité-uri, Gazete literare şi Lettres françaises afară, pe coridor, de unde le ridica, printr-un pact secret între noi, femeia severă şi austeră care locuia în cămăruţa din dreapta, ea găsind în stocul acela de hîrtie materia necesară pentru ştersul geamurilor şi protejarea rafturilor ei cu borcane de dulceaţă şi murături. Niciodată nu avusesem obiecţii la această folosire a ziarelor şi revistelor mele.

Dar în noaptea aceea, deodată,

ziarele mele mi s-au părut oameni ca toţi oamenii (o ploaie dură duruia pe acoperiş, în oraş rula melodrama indiană Vagabondul) şi am avut fulgerător impresia că arunc în ploaie suflete vii, femei care mi-au fericit o noapte, secrete ale vieţii mele, că astfel comit o mîrşăvie, că nu am suflet, că sînt – pe scurt – un ticălos.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români O milă incontestabilă m-a cuprins faţă de ziarele mele şi le-am strîns de pe jos, le-am pus pe masă, am scos o foarfecă din dulăpior şi am început să le decupez feroce. Mila născuse sălbăticia decupajului selectiv. Îmi era imposibil să le păstrez întregi, în colecţie. Unde să le fi pus?

Exista o singură modalitate ca să le conserv: să tai din ele tot ce mi se părea esenţial, important, durabil – dacă există aşa ceva într-un ziar, şi de ce nu ar exista?

Am stat toată noaptea sub răpăitul melo al ploii şi am decupat din ele, ca un bărbat îndrăgostit,

şuviţe din părul blond al