Alegerile americane, succesul coaliţiei britanice şi producţia unei majorităţi toxice de către coaliţia noastră proprie au ceva în comun: eşecul sistemelor uninominale de vot de a oferi ceea ce era pe vremuri atracţia lor principală - majorităţi manufacturate pe baza cărora să se poată guverna şi răspundere clară a guvernării. Cele două funcţii principale ale sistemelor electorale democratice, cea de a construi majorităţi (agregare) şi cea de a traduce în locuri cât mai multe voturi (reprezentare), au fost întotdeauna în conflict potenţial, mai ales în societăţi neomogene. Cu cât mai multe tendinţe şi grupuri sunt reprezentate, cu atât şansele de a avea o majoritate clară şi un mandat de guvernare clar scad, pentru că ele se realizează în detrimentul pluralităţii.
Cu cât alegerile produc o putere mai divizată, chiar în sistemele clasice uninominale, ca SUA, Anglia sau Australia, unde aşa ceva era de neconceput, cu atât cresc imposibilitatea de a guverna pe o singură platformă ideologică, conflictul în sânul guvernării şi necesitatea de a coopera între partidele politice. În cazul particular al lui David Cameron şi Nick Clegg, necesitatea a produs un guvern impresionant de eficient. În cazul australian, situaţia a fost rezolvată altfel: cele două partide au câştigat un număr absolut egal de mandate. Au urmat tentativele de atragere a câtorva independenţi pentru a forma o majoritate minimală. În cazul american, coabitarea între preşedintele Obama şi republicani se anunţă conflictuală, dar primul lucru făcut de preşedinte a fost să-l sune pe liderul viitoarei majorităţi chiar în noaptea alegerilor, să-i spună că vor lucra împreună, demers căruia i s-a răspuns cu maximă politeţe. Nici nu au de ales.
Atât cauzele, cât şi consecinţele acestui fenomen merită toată atenţia. În primul rând, e limpede că ideologiile clasice formulate simplist şi radical
