De ce tace puştimea? Iar atunci cînd nu tace, de ce se exprimă prost? De ce acuzăm tinerimea că vehiculează cu dificultate un repertoriu cumplit de sărac în cuvinte? Şi de ce ni se pare că elevimea şi studenţimea nu mai au valori, că nu mai cred în nimic, nu mai au idealuri, dispreţuiesc cultura, se refugiază în lumea virtuală a Internetului, vorbesc, din butoane, o limbă stîlcită şi nu mai ştiu să pronunţe cuvinte?
Există un întreg sistem de explicaţii globale, de teorii întemeiate pe evoluţiile tehnologiilor de comunicaţie, studii comportamentale ale consecinţelor folosirii extensive a depozitelor de informaţie, şi cercetări de psihologie şi sociologie a comunicării. Toate astea dau şiruri lungi de răspunsuri care pot lămuri întrebările de mai sus. Mai există însă o întrebare care, de pe buzele noastre, ale celor dintr-o lume în care totul a ajuns mai tîrziu, sună în perfectă armonie cu felul în care ne-am obişnuit să vedem lumea. Întrebarea asta e rostită după un oftat prelung, ca şi cînd autorul ei ar fi ultimul depozitar al înţelepciunii şi adevărului: „Ce ne facem cu puştimea asta care s-a îndobitocit în ultimul hal?“.
DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă" De cele mai multe ori, după această întrebare rostită de la înălţimea unei tribune imaginare a moralităţii şi a valorii, urmează discursul care începe cu „Pe vremea mea…“. Întotdeauna, „Pe vremea mea…“ înseamnă cărţi citite, seri cu spectacole de teatru memorabile, ordine socială, audiţii muzicale, bancuri la adresa regimului comunist, tabere studenţeşti, Vama Veche, ieşiri la iarbă verde de 1 Mai, sex după căsătorie, sau, în cel mai rău caz, după intrarea la facultate, scrisori caligrafiate şi elaborate zile întregi, discuţii despre artă, un anumit fel de stabilitate. „Pe
