Cînd vine vorba de vîrstă într-o dezbatere publică, mi se pare corect să mi-o declin. Am 26 de ani. Mă situez puţin dincolo de mijlocul segmentului studiat de psihologul american Jeffrey Jensen Arnett şi numit de el „emerging adulthood“. Conceptul nu e nou, dar Arnett a avut mai mult succes decît alţii în a-l populariza.

Nu cu mult timp în urmă, apărea în The New York Times un articol despre tinerii de azi care nu mai vor să se maturizeze odată, studiază pînă tîrziu şi stau pe capul părinţilor. Era genul de articol cu soartă virală pe Internet – ţintea publicul care foloseşte cel mai intens reţelele sociale, dar era scris cu tonul obiectiv-îngrijorat care place celor în floarea vîrstei. Deşi autoarea articolului nu ne spune cîţi ani are, am aflat de pe site-ul personal: în jur de 50. O vîrstă psihologică numai bună pentru un subiect care nu iese niciodată din modă: „tinerii din ziua de azi“.

E dificil să găseşti un echivalent mulţumitor în română pentru expresii englezeşti precum to be in your twenties sau emerging adulthood. Nu sună prea bine „a fi în anii 20“ sau „adulteţe emergentă“. Nu-i nimic, ne vine în ajutor limba latină. Ce spuneţi de vicenariat, din latinescul vicenarius (=care conţine „douăzeci“)? Cuvîntul nu e de găsit prin dicţionarele româneşti, dar îmi voi permite să-l folosesc din considerente de precizie. Dacă „sexagenar“ se referă la o persoană între 60 şi 69 de ani, atunci vom fi de acord că „vicenar“ se referă la un tînăr între 20 şi 29.

Vicenariatul meu de pînă acum nu se încadrează prea bine în liniile trasate de Arnett. La 18 ani am intrat la facultate. Iubeam în demenţă o fată pe nume Simina şi ea a decis după un timp că nu mai vrea să fim împreună. Imediat după despărţirea asta (care n-a fost decît un factor agravant), m-am certat urît cu ai mei şi am fugit de-acasă vreo lună. Era vară, am stat prin parcuri, pe la amici