- argument -
Acum nu ne mai trimite nimeni la vînătoare de animale fantastice, nu trebuie să purtăm mănuşi în care se-ascunde o armată de furnici-glonţ, nu facem de trei ori turul satului în genunchi, după o noapte în care am participat la primul sfat al bătrînilor. Din fericire, nu ne-am născut în Papua Noua Guinee şi nu ne obligă părinţii să ne lăsăm muşcaţi de crocodil, ca să dovedim că am devenit, în sfîrşit, adulţi. Ne-am născut în România, în ultimii ani ai comunismului, am crescut liber, printre mIRC, MTV şi sticlele de Cola, şi, fără griji cum eram, ne-am bucurat că nu avem de bifat nici un ritual de trecere. Mai mult, nu aveam nimic de dovedit, chiar dacă mulţi spuneau la începutul anilor ’90 că viitorul României e în mîinile noastre. În 2010, viitorul nostru e în mîinile României, iar lucrul ăsta ne îngrozeşte sau ne lasă reci, după caz. Pentru prima dată după multă vreme, sîntem la fel ca cei de vîrsta noastră din SUA, Italia, Franţa. Am nimerit cu toţii în mijlocul crizei tocmai cînd trebuia să ne găsim primul job. Pe unii i-a luat cu leşin şi s-au întors acasă, la părinţi, alţii au avut noroc ori s-au străduit şi-au prins ceva. În orice caz, puţini dintre cei care au între 20 şi 30 de ani se consideră adulţi. Preferă, ca şi cum asta le-ar mai permite cîteva amînări şi copilării, să adauge blazonul „tînăr“. Sîntem, aşadar, tineri adulţi şi ne descurcăm şi noi cum putem.
Tema acestui dosar a pornit de la toate constatările de mai sus şi de la un articol consistent din New York Times, care vorbea despre apariţia unei noi vîrste ingrate, întîrziate destul de mult în anticamera maturizării. Am vrut, în primul rînd, să vedem ce au de spus „tinerii adulţi“ şi am aflat, de exemplu, că nu suportă etichetele de acest fel (Vadim Ţîganaş), că ştiu chiar să le dezlipească (Cristian Neagoe), că se simt bine în provizoratul ăsta (Constantin Vică) sau că
