O mostră de descentralizare înţeleasă în cel mai original şi românesc mod cu putinţă e modul în care, în ultimii ani, România s-a ocupat de îndeplinirea uneia dintre condiţiile minime solicitate pentru primirea în spaţiul Schengen : o fâşie de graniţă arată, discuită şi cu borne de frontieră întregi.

Ca şi la alte probleme generatoare de dureri de capi şi înjurături, autorităţile centrale au delegat spre Primăriile care aveau ghinionul de a fi în zona de frontieră sarcina întreţinerii în bune condiţii a respectivei bucăţi de “pământ al nimănui”. Ca un făcut, a “uitat” să le aloce şi fonduri. Iar multe dintre Primăriile în cauză, cum fazanii şi iepurii transfugi din bălăriile transfrontaliere nu aveau drept de vot, deci nu reprezentau interes din punct de vedere electoral, au lăsat în paza Domnului terenurile cu pricina, pe care au crescut hăţişuri numai bune de dosit pakistanezi sau afgani, cu tot cu călăuză, dar şi mini-tutungerii ambulante, alternativă la duty-free-uri.

Anul trecut, ştiind că au delegat răspunderea în ceea ce priveşte întreţinerea fâşiei, reprezentanţii Guvernului au venit, împreună cu raportorii europeni, să verifice modul în care Primăriile s-au achitat de aceste obligaţii. La faţa locului, au constatat că respectivele porţiuni de teren arătau ca nişte rezervaţii naturale amazoniene, şi că mai puţin de 25% din autorităţile locale şi-au îndeplinit atribuţiile necesare în acest sens. “Mai puţin de 25%” însemna, însă, probabil, în acest caz, maximum 1 sau 2%. Tot atunci reprezentanţii Guvernului împreună cu raportorii europeni şocaţi şi-au dat seama că în tot cadrul legislativ în vigoare prin care s-a “descentralizat” gestionarea fâşiei de frontieră (ca şi cum aici stătea esenţa centralizării excesive din administraţie), au uitat să pună şi vreo sancţiune în caz de neîndeplinire a obligaţiilor. De fapt, a fost o chestiune de bun simţ – p