Nu apar niciodată în prime time la televizor. Numele lor nu sînt tipărite pe prima pagină a ziarelor. Foarte puţini ştiu cine sînt şi ce fac asistenţii sociali, pedagogii, asistenţii maternali, cei care îşi dedică viaţa – la propriu – creşterii copiilor abandonaţi de părinţii naturali. Au venituri infime. Dar muncesc, în organizaţii sau direcţii pentru protecţia copiilor, cît pentru un salariu de manager de multinaţională. Luciana era asistent social. A străbătut ţara în lung şi-n lat, mii de kilometri, înfruntînd inundaţii şi dormind în moteluri sordide pentru a salva copii de la foame, frig, abuzuri. Pleca noaptea pe străzi ca să caute adolescenţii din organizaţie, cuibăriţi pe la gurile de metrou în căutarea aventurii. Avea veşnic în buzunar o ciocolată sau o bomboană, în maşină un sandviş sau un covrig pentru cei săraci aflaţi în cale. Ani mulţi, duminicile sau zilele libere i-au fost întrerupte de urgenţe, cazuri noi, dispariţii, conflicte cu părinţii naturali ai copiilor sau cu autorităţile. A strîns, în aceiaşi ani mulţi, poveşti terifiante despre adulţi care-şi abuzau copiii, despre nou-născuţi părăsiţi, despre fetiţe vîndute pe o sticlă de băutură sau despre băieţi trimişi să cerşească. Poveşti pe care mi le spunea în cele mai mici amănunte: ştia tot – nume, vîrste, locuri, fapte. După 11 ani de lucrat în organizaţie, a plecat în Marea Britanie. Spunea că nu mai poate face asta. Că tot ce ştie, tot ce a văzut îi transformă visele şi dorinţele în coşmaruri. În ţara străină s-a angajat tot ca asistent social. Se ocupă de familiile de români sau de romi, în aceleaşi condiţii: bani puţini, program prelungit dincolo de limită.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos Valeria este mamă socială. De 20 de ani. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru are grijă de şase-şapte copii. Spală, calcă, face mîncar
