Despre spaţiul de dincolo de Dunăre îmi făcusem o idee doar din cărţi. Inevitabil, proiecţiile mele aveau o doză substanţială de imaginar, o viermuială de clişee luate de-a gata: Balcanii, loc al conflictelor şi al hibridizărilor paradoxale. În această vară, înarmat doar cu un ghid Lonely Planet şi fără un proiect de călătorie bine stabilit, mă hotărăsc să urc în trenul de Sofia, cu gîndul de a ajunge în Macedonia şi Albania, au pétit bonheur. De la Sofia iau autobuzul spre Skopje, care parcurge cale de patru ceasuri o zonă de dealuri, cu nesfîrşite livezi şi grădini de zarzavat. Trecem prin mici oraşe cu blocuri comuniste şi dezolante fabrici părăsite. La ieşirea din Bulgaria, toţi pasagerii sînt daţi jos şi somaţi să-şi scoată bagajele din cală. Vameşul bulgar le deschide, rînd pe rînd, şi le răscoleşte în văzul tuturor, pe o masă. Pentru că aveam doar un mic rucsac, scap necontrolat şi sînt expediat în autobuz cu un ’aide, ’aide grăbit. Intru în cea mai mică şi mai săracă republică din fosta federaţie iugoslavă.

Skopje

La Skopje găsesc un hotel în Piaţa Makedonija: priveliştea este generoasă, am sub ochi întreg centrul oraşului, iar în zare, bastioanele cetăţii Kale şi minaretele turceşti. Hotelul este aproape gol, recepţionerul îmi spune că macedonenii au profitat de faptul că ziua următoare, luni 2 august, este zi liberă – sărbătoarea naţională – şi s-au refugiat la malul lacurilor Ohrid şi Prespa. Skopje, vechi oraş roman şi apoi bizantin – Scupi –, este cucerit de slavi în secolul al VII-lea, pentru ca între anii 1392-1912 să fie sub stăpînire otomană. Aşezat între munţi, oraşul se întinde de la est spre vest, de-a lungul rîului Vardar, traversat de mai multe poduri. Vechiul pod datează din secolul al XV-lea şi a fost construit de turci, cele 12 arcade de piatră făcînd legătura între oraşul vechi şi oraşul nou. Acest pod are o mare încărcătură s