Se spune că familia îţi este dată, iar părinţii nu ţi-i alegi. Oare despre ţara în care te naşti, ce se poate spune? M-am născut în România şi nu ştiu dacă trebuie să fiu mîndră de acest lucru sau dimpotrivă. Sînt o tînără de 25 de ani, o tînără şomeră. Unul dintre miile de şomeri din ţara noastră, care primeşte, după ultimele reglementări, o indemnizaţie de şomaj redusă cu 15%. Cu cît îţi mai rămîne după această reducere, trebuie să supravieţuieşti. Este extrem de greu să te obişnuieşti cu ideea că, după atîţia ani de şcoală şi calificări obţinute la o vîrstă cînd se presupune că ai toată viaţa înainte pentru a-ţi construi un viitor, eşti şomer. Viaţa o ai înainte, doar că sistemul în care trăieşti nu-ţi acordă nici o şansă.

Am urmat cursurile unui liceu teoretic, profil uman, în oraşul natal, Reşiţa, un orăşel liniştit de la poalele muntelui Semenic, dar care, din păcate, nu îţi poate oferi prea multe perspective de viitor. Ca orice proaspăt absolvent de liceu, am vrut să urmez o facultate, să-mi construiesc o carieră, să mă gîndesc la viitor. Voiam să fac ştiinţe politice. Eram interesată să cunosc şi să învăţ cît mai multe despre acest domeniu, să devin profesionistă. Universitatea din Reşiţa nu avea facultate de profil, aşa că am plecat la Timişoara, un puternic centru universitar. Exprimîndu-mă ca o persoană în etate, spun că „pe vremea mea“ încă se mai intra la facultate pe bază de admitere. Toată clasa a XII-a mi-am petrecut-o învăţînd despre Kant, Rousseau sau Freud, pentru admiterea la filozofie. Nu a fost uşor, dar mi-a plăcut şi mă gîndeam că, tot ce acumulez, o să am ocazia să şi pun cîndva în aplicare. Eram o adolescentă care credea că prin studiu poţi ajunge „cineva“, respectat, important şi independent din toate punctele de vedere. M-am pregătit intens şi am intrat cu succes.

Am făcut parte din ultima generaţie dinaintea sistemului Bol