În cabinetul meu de psihoterapie există multă dispută. Dispută pe gînduri, pe destine, pe idei. E parte din meseria pentru care am fost pregătit. Cu cei tineri sau foarte tineri lucrurile ajung uneori la întorsături nebănuite. Eu mă recomand ca psihoterapeut pentru adulţi, pentru că aşa am fost învăţat să mă prezint. Ce mă fac însă cînd clienţii mei de 20 sau 24 sau chiar 28 de ani se simt jigniţi sau puşi în dificultate de acest termen?
Priviţi-o în ochi pe Suzana, care este studentă la master. Are 24 de ani şi mă priveşte perplexă în ochi cînd îi spun că este adult. Parcă aş înjura-o. Rectific apoi. Îi spun „la vîrsta ta, de adult tînăr…“. Îi licăre speranţa că-i recunosc calitatea de tînăr, dar se înfoaie din nou, de parcă aş fi lovit-o cu dosul palmei pentru că am folosit termenul „adult“.
Suzana stă cu părinţii. Are note bune, participă la programe de training, la manifestări, este voluntară în mai multe ONG-uri, iar destinul ei pare să fie unul de mercur – mobilă, rapidă, de neprins. Îmi explică că se vede şi peste zece ani singură, poate pe la 35 o să facă un copil, îşi doreşte un job, dar nu insistă în acest sens… Mobilă, rapidă, de neprins. Inclusiv pentru ea. Destinul Suzanei pare să alerge mai repede decît propria viaţă, iar ea este un spectator amuzat care aşteaptă să vadă unde se va opri.
Dacă este să o iau după teoriile psihologice (încă) în vogă, la 40 de ani adultul tînăr sînt eu. Între 20 şi 45 de ani, am un certificat cu titulatura asta de la marele Erik Erikson, specialistul în stadii ale dezvoltării. Nu am nimic în comun cu Suzana. La 23-24 eram căsătorit. La 30 eram deja de doi ani stabil în cîmpia muncii, nu mai stăteam de mult cu părinţii, bifîndu-mi toate jaloanele existenţiale pe care Mr. Erikson mi le trasase, în afară de faptul că nu am copii. Suzana a avut două relaţii pînă acum, molfăie indeciziile de a se angaja sa
