S-au născut, au copilărit sau şi-au trăit primele iubiri în anii războiului, cu nopţi zdruncinate de bombardamente şi zile în care oamenii încercau să-şi vadă de viaţa lor, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Astăzi şi-au scos din cutiile de fotografii tinereţea, care spune, de pe pereţii unei săli de expoziţii, povestea Bucureştiului de altădată

Edith Florian are 83 de ani, doi fii, pa-tru nepoţi şi pentru 58 de ani a avut o viaţă fericită alături de soţul său, pe ca-re l-a cunoscut la Uniunea Tineretului Muncitoresc. Despre începuturile ei vorbesc fotografiile aşezate pe pereţii Casei ONU, din Bucureşti, în cadrul expoziţiei "Povestiri de Bucureşti ale Tinerilor Urbani de Altădată". Iată-l pe soţul ei, mergând cu pas sigur pe Calea Victoriei, în 1940, ca un dandy care se grăbeşte să facă un mare rol într-un film cu Humphrey Bogart. Era cu câţiva ani înainte să o cunoască. Iat-o pe ea, o a-dolescentă, pe treptele Cercului Militar Naţional din Bucureşti. Şi iată-i pe ei doi, mergând fericiţi, în perioada în care el îi făcea curte. "Ne-am întâlnit la UTM, el era cu şase ani mai mare, era mai matur şi asta mi-a plăcut", povesteşte Edith Florian.

"Mâncam teatru pe pâine"

Alături e o fotografie cu ea şi cu un tânăr cu ţigara în gură şi ochelari de soare - a curtat-o şi el, însă nu a fost Alesul, spune doamna Florian care îşi povesteşte zâmbitoare viaţa. O întâlnire romantică reuşită însemna o plimbare prin Cişmigiu şi un spectacol de teatru, în special la Teatrul Naţional aflat atunci pe Calea Victoriei, sau Odeon. "Mâncam teatru pe pâine", povesteşte ea. Chiar şi în perioada celui de-al Doilea Război Mondial existau zile fericite. "În vremea războiului, oamenii îşi vedeau de viaţa lor de până atunci, ziua se plimbau, mergeau la şcoală, la serviciu. Dar noaptea trebuia să ne adăpostim, era camuflaj, sunau sirenele", povesteşte Edith Florian. Şi-a p