Locotenent-colonelul în rezervă Dumitru Prichici a fost unul dintre ofiţerii tehnici ai Securităţii care s-au ocupat de aparatura de ascultare a acesteia. Şi după 1990 s-a ocupat tot cu producţia de "aparatură electronică", lucru care i-a adus un necaz judiciar. Am stat de vorbă cu el despre interceptările din comunism şi cele actuale.● Jurnalul Naţional: Cam câţi români erau monitorizaţi la nivelul corespondenţei şi telefonului în 1989?

Dumitru Prichici: Mi-e greu să vă dau o cifră exactă, dar ei erau împărţiţi de partid şi Securitate în mai multe categorii, în funcţie de importanţa lor pentru industrie, comerţ exterior, politică. Încă de când era cineva propus pentru un post, să zicem, de inginer-şef sau de director, era începută verificarea lui prin mijloace tehnice. Începea monitorizarea cu două-trei luni înainte de instalarea în funcţie şi se termina când acesta pleca, ba mai continua şi după dacă deţinea secrete. Monitorizarea nu se făcea totuşi continuu. Mai erau ascultaţi, bineînţeles, cei cu probleme politice. Chiar şi eu, ca ofiţer care se ocupa cu producerea de tehnică operativă, eram ascultat de propriii colegi, cu aparatele pe care le furnizam lor. Noi, ca unitate de cercetare, proiectare şi producţie de tehnică operativă, şi exportam, întreprinderea Securităţii aducea valută.

● Cine decidea interceptarea unei persoane, Iulian Vlad?

Erau nişte termeni generici daţi direct de la Cabinetele 1 şi 2 pentru interceptarea unor anumite categorii de persoane. Din discuţiile acestora se ajungea la altele, care erau la rândul lor ascultate. Era un fel de sistem piramidal care se tot extindea. Am observat şi acum că se întâmplă la fel, în cazurile Vîntu şi ALRO. În cazul disidenţilor, cum au fost Dinescu, Doina Cornea şi alţii, ordinele veneau direct, politic, de la cel mai înalt nivel. În urma stenogramelor lor, apăreau