Fără îndoială, ciclurile de viaţă nu mai sînt ce-au fost. Înainte de ’89, terminai facultatea, erai repartizat la un post de pe întinsul patriei şi, vrînd-nevrînd, la 23-24 de ani te trezeai „încadrat în cîmpul muncii“. Cam tot atunci te şi căsătoreai: în 1989, vîrsta medie la prima căsătorie era 22 de ani pentru femei şi 25 pentru bărbaţi. Primul copil venea repede (vîrsta medie a mamei la prima naştere, tot în 1989, era 22,3 ani). Deci, la 25 de ani, cei mai mulţi dintre noi eram „cetăţeni responsabili“, cu slujbă, familie, copii de crescut.

Lucrurile s-au schimbat – demografia fiind argumentul cel mai puţin spectaculos. În medie, femeile se căsătoreau în 2008 (date mai recente nu avem) pentru prima dată la 26 de ani şi bărbaţii la 29, vîrsta mamei la prima naştere este de 25,5 ani (dar numărul naşterilor a scăzut simţitor, ceea ce înseamnă că numărul femeilor care nu au nici un copil a crescut şi el).

Comportamentul demografic este doar partea uşor măsurabilă a unui fenomen mai larg: întîrzierea maturizării sociale. El nu e nou: e suficient să citim la întîmplare cîteva biografii din secolele trecute, pentru a afla că în secolul al XIX-lea o femeie de 20 de ani era de regulă mama cîtorva copii, că flăcăii se însurau imediat după ce „se întorceau de la oaste“ etc. Era firesc să se întîmple aşa: speranţa medie de viaţă la naştere fiind în România, în 1980-1901, de 36 de ani, după 50 de ani un om era considerat bătrîn. Absolvirea liceului era rezervată cazurilor excepţionale, deci nu puteam, statistic, vorbi despre studii prelungite care să împiedice intrarea în viaţa activă. Speranţa de viaţă dublîndu-se, una dintre consecinţe trebuie să fie şi „expandarea“ ciclurilor de viaţă. După 1990, odată cu „democratizarea“ învăţămîntului universitar (rata cuprinderii în învăţămîntul superior se apropie de 80%), statutul social dominant al tînărului de douăze