În prima jumătate a deceniului al nouălea, Piaţa Unirii din Timişoara părea condamnată la stagnare, pustiu istoric şi (cel mult) la poezie a locului. În ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu, s-au refăcut clădirile, au fost rezugrăvite şi restaurate frontoanele. Deşi erau metode de lucru şi materiale mult mai proaste ca cele de azi, odată restaurată sub îndrumarea arhitectului Şerban Sturdza, Piaţa Unirii povestea ceva interesant despre o lume de demult. Exotică. În perimetrul pieţei, Palatul Baroc – actualul Muzeu de Artă – a avut parte de o istorie nefericită. Pe vremea studenţiei mele, Palatul adăpostea catedre ale Institutului Agronomic sau formaţiuni de instrucţie militară pentru studente. Restaurarea lui nu e isprăvită nici acum! Cam aşa era Piaţa Unirii pe la mijlocul anilor ’90 – cu o moştenire precară şi un viitor incert. Salvarea ei nu a venit de la autorităţi care, îmi amintesc, aveau planuri în ce o priveşte, dar acestea erau, ca atîtea altele, simple exerciţii retorice bune pe la întruniri electorale. Aşa cum e firesc să se întîmple, piaţa şi arhitectura ei s-au întîlnit fericit cu interesele economiei private. Au apărut, cu know how-ul necesar, investitorii italieni care au cerut de la Primărie cîteva pivniţe – nu altceva – şi le-au transformat în baruri elegante. De aici a renăscut piaţa. Astăzi este plină de viaţă, de tineri. De terase. De concerte. Este punctul cel mai atractiv al verilor timişorene. Astăzi este cea dintîi piaţă ca dinamică economică şi culturală a oraşului.
DE ACELASI AUTOR Talciocul lor. Talciocul nostru Lipova, istorie neştiută Peisaj cu gondole şi cu băbătîi americane cam posace O lentă ieşire din istorie Destinul altor pieţe istorice este mai puţin norocos: cazul Pieţei Traian care, azi, multora, nu le spune mai nimic. Doar clădirile monumentale o pot face. Unele, restaurate, se oferă fastuos privirii cu statui aurite
