În „Măsură pentru măsură", montat de Matthias Langhoff la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, pare că nu se întâmplă nimic. Totul e previzibil. Mai puţin începutul: un video, pe care apar şi imagini din Clujul anilor 2010. (E drept că arhitectura oraşului ar putea semăna cu cea din Viena, locul în care se desfăşoară acţiunea.) Acest început are doar rolul genericului în film şi nu are nici o legătură cu ceea ce urmează. Nici ceea ce apare pe ecran ca subtitlu al piesei, „petrecerea lui William în compania unor curve, călugăriţe, popi şi perverşi, asceţi şi asasini", nu se vede mai apoi în spectacol. Curvele nu-s prea curve, călugăriţele nu-s tocmai călugăriţe ş.a.m.d. Şi da, tocmai asta e ideea piesei: de a demasca impostura şi ipocrizia, de a demonstra că aceia care se dau sfinţi nu-s chiar aşa. Dar spectacolul curge prea lin şi, chiar dacă nu ştii povestea din piesa shakespeariană, după vreo oră, tot intuieşti care îi va fi finalul.
Ştiu că Matthias Langhoff a lucrat la Berliner Ensemble, teatrul fondat de Brecht, şi că în acest caz vorbim de o altă estetică, de un alt tip de abordare a textului. Şi Brecht, prin teatrul său „epic", şi-a dorit să înlocuiască emoţia cu raţionalul. Dar mi s-a părut că lipseşte şi dezbaterea la nivel ideatic. (E posibil să fie şi o problemă de limbă. Poate că vorbitorilor de maghiară să le spună ceva mai mult discursurile personajelor decât celor care stau, ca mine, cu privirea ridicată spre panoul cu traducerea).
Cu cântecele (în engleză) şi revenirea personajelor la postura de actori , „Măsură pentru măsură" arată în totalitate ca un spectacol à la Brecht. Aşa cum îl putem descoperi în cărţi. Ceea ce îi reproşez este că nu are capacitatea de a menţine trează atenţia spectatorului. Noroc că, din când în când, András Hatzázi, care îl interpretează pe Duce dar şi pe proxenetul Pompeius, „iese" (à la Brecht) din rol şi spu
