Ai ajuns mare, mă, domnule, i-au zis cumva în glumă, dar şi cu o doză reală de reproş, colegii de la serviciu lui Marian, noul şef de la arhive. Ai trecut şi ieri pe lângă noi şi te-ai prefăcut că nu ne vezi. Ei, aşa e Marian, cu capul în nori, a încercat să prevină un schimb de replici mai dure doamna Ileana, de la contabilitate. E cam poet, a mai zis ea, ca şi cum cunoştea mulţi poeţi şi îi era milă de ei.
Era a treia oară în ultima săptămână când i se întâmpla asta. Nu faptul că-l ironizau, ci că îşi uitase ochelarii de distanţă acasă. Istoria României în ultimii douăzeci de ani, obişnuia să spună Marian, ar fi fost alta dacă nu şi-ar fi uitat de atâtea ori ochelarii acasă. Fără ochelari, tot ce nu era foarte aproape era ca în ceaţă. Se uita la oameni, dar nu-i vedea. Dat fiindcă situaţia se repeta din ce în ce mai des, Marian a luat lucrurile cum erau ele. Resemnarea e una, consolarea e alta. S-a consolat cu gândul că o să-şi uite sau o să-şi rătăcească ochelarii tot mai des, până ce va renunţa şi să-i mai poarte, şi să-i mai caute.
Tot Marian mai spunea: Am pierdut un sfert din viaţă căutându-mi cohelarii şi încă un sfert cu repararea ori comanda altora noi, în locul celor pe care m-am aşezat cu fundu' ca prostu'. Cu ironiile colegilor, Marian nu avea însă cum să se obişnuiască. Ştiau cu siguranţă că el nu-i vedea, nu că-i ignora fiindcă fusese numit şef de birou. Ştia la rândul său că, pentru câţiva dintre ei, orice pretext era bun ca să fie urâcioşi ori de-a deptul mârşavi. Nu avea nici un rost să le explice treaba cu ochelarii. Odiseea lui cu ochelarii. Ironiile lor de mai apoi, apropo de povestea cu ochelarii, l-ar fi supărat cu adevărat. Era un război cu soarta, la care nu avea nevoie de spectatori. Lumea crede că lupta cu destinul are ceva eroic şi se termină în sunet de fanfare.
Destinul impresionează prin felul în care s
