La jumătatea anilor ’90 am venit dintr-un oraş de provincie în Bucureşti, la facultate. Gara arăta ca o haltă spre iad, aurolacii îşi trăgeau aici sufletul, iar cerşetorii îşi făceau monetarul. Dar cui îi păsa? Intrasem la Litere, visul meu se împlinise, pentru moment nimic nu putea să-l umbrească.
Nu cred că se poate uita lucrul cel mai important: la 20 de ani chiar ai toate posibilităţile din lume. Printre ele şi aceea de a vedea doar ce-ţi place. România scîrţîia din toate încheieturile, părinţii noştri începuseră să rămînă fără job-uri, banii pe care îi primeam se împuţinau de la o lună la alta. Dar, iarăşi, ne adaptam, ce importanţă avea că mîncam un sendviş pe zi? Citeam şi visam la cărţile încă nescrise.
În primul an de facultate am locuit într-un internat de liceu, la piciorul Podului Grant. Cu un portar care punea lacătul la ora 23,00 şi cu alte două fete în cameră. A fost perioada cea mai grea. Pur şi simplu nu reuşeam să mă acomodez cu lipsa de intimitate. Jurnalele mele din perioada aceea stau mărturie. Sînt de-o tristeţe fără margini. Nici nu-mi permiteam să visez la un loc doar al meu. O chirie nu putea fi luată în discuţie.
DE ACELASI AUTOR Lumea s-a schimbat Mexicul meu cît o boabă de năut Un caz: Mircea Cărtărescu Nebunii ani '90 Cheful de la 20 de ani, cu vin de buturugă în bidoane de plastic, adus de mama de acasă din producţia familiei, m-a găsit în Hotelul Tranzit, devenit cămin studenţesc după Revoluţie. Ocupam o cameră de cîţiva metri pătraţi, pe care mi-o amenajasem singură într-un fel de debara, la mansarda clădirii. O masă, un pat şi un cuier. Alături, într-o încăpere în care era cazat şi „mastodontul“ – o tulumbă imensă prin care trecea apa caldă a clădirii – locuiau două prietene şi colege.
Am trăit cea mai nebună perioadă din viaţa mea. Eram precum vremurile. Nu ştiam ce ne aşteaptă la capătul zilei, peste un
