Casă n-am, maşină n-am, planuri de viitor nu, credit nu-mi fac, nu sînt bun pentru TV, business n-am habar, stau toată ziua pe Internet şi nu produc nimic util societăţii. Nici nu se întrevede vreo schimbare curînd. În plus, încerc să împac contrariile, să depăşesc contradicţiile, să fiu ubicuu şi să mă transform în orice animal vreau, în funcţie de partenerul de joc. Nu-mi iese.
Cînd eram mic am învăţat două cuvinte: „leat“ şi „etate“. Bunicul le folosea ca să marcheze relaţia cu ceilalţi veterani: unii erau de-un leat cu el, ceilalţi – mai în etate. Bunicul a făcut un război, o casă, o familie, un regim. Totul pînă la 27 de ani. Eu nu fac nimic tangibil, totu-i efemer. Cred că acei de-un leat cu mine (sau mai în etate) pot înţelege foarte bine că ăsta nu-i un capăt de lume. Norocul cel mare e că pluteşte oricum un aer apocaliptic, de post-istorie, de frămîntare în zadar, la care micile noastre neadaptări nu fac decît să adauge o notă de bun-gust. E un timp bun pentru procrastinare. E un timp bun şi pentru construcţie, cea mai vizibilă fiind construcţia Catedralei Mîntuirii Neamului.
Nu reuşesc să prind vreun aer comun în generaţia din care fac parte şi nici nu cred c-ar fi o generaţie. Dacă e, atunci are nostalgia eugeniei şi a pufuleţilor, lucruri rezolvate acum în capitalism, cînd există mai multe eugenii şi mult, mult mai mulţi pufuleţi. Această generaţie care îşi trăieşte a treia decadă (deceniu de măreţe împliniri!) în anii 2000, care a crescut odată cu Internetul şi cu datoria publică, nu e deloc specială sau de neînţeles. Ca şi înainte, unii stau cu părinţii, alţii în chirie, alţii au creditul şi casa lor. Ca şi înainte, unii construiesc afaceri de succes, alţii cariere în societatea civilă, alţii nu fac nimic, alţii trăiesc boem, unii punk, alţii au emigrat. Totuşi, sociologia ne rezervă surprize.
Acum cîteva luni am primit cadou un p
