Tu, stat român, fă în aşa fel încât puiul ăla de bozgor să n-aibă sentimentul că dă piept de mic cu limba română.

În vara anului 1983, cinci inşi fierbeam, la propriu şi la figurat, într-o sordidă cameră de cămin studenţesc din Iaşi. Eram patru moldoveni

şi-un secui care dădeam admiterea la facultate. István era înalt, solid, blond, practicant de arte marţiale. Dar nu era numai atât. În cele patru zile cât am stat acolo, am vorbit cu el nu doar matematici şi fizică, ci şi câte-n lună şi-n stele - filosofalele de la 19 ani. Ştia limba română suficient de bine cât să fi avut curajul să vină la facultate în Iaşi, dar suficient de prost ca să ne distreze cu stângăciile sale. Avea încă probleme cu femininele şi masculinele, iar genului neutru nu-i înţelegea deloc raţiunea de a exista. Noi însă aveam însă răbdare cu el, îl ajutam cu sinonime, chiar voiam să-şi ducă ideile până la capăt. Una peste alta, am conchis cu toţii că István e un tip sclipitor. Avea s-o arate şi la admitere, căci a intrat în plutonul fruntaş. Dăduse însă examenul în limba maghiară, facultatea urma s-o facă în româneşte.

În primul an a rămas repetent. Pesemne că profesorii n-au avut răbdare cu el ca să-şi ducă ideile până la capăt. Apoi a mai repetat un an, după care i-am pierdut urma, nu ştiu nici măcar dacă a mai terminat facultatea.

Mi-am amintit de István când am citit moţiunea de cenzură pe Legea Educaţiei. Unul dintre articolele vehement criticate este cel potrivit căruia, în clasele cu copii dintr-o minoritate etnică, limba română ar urma să fie predată după metoda de predare a unei limbi străine. Desigur, o metaforă politică precum „limba română devine oficial limbă străină în ţara ei" este una dintre cele mai puternice care se pot gândi, însă trebuie văzut şi înspre ce ne împinge forţa ei. Şi ne împinge şi ne afundă exact în haznaua acelui naţionalism de bodegă c