Multă lume s-a întrebat în ultimii 20 de ani – public sau în cea mai strictă intimitate – cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi protestat deschis în vremea comunismului. Cu acele excepţii, din ce în ce mai relativizate şi mai explicate conjunctural, ale adevăraţilor rezistenţi, mulţi români „de bine“ şi-au pus întrebarea asta care nu e în primul rînd morală, ci omenească, pentru că limpezirea ei ţine de resortul complicat şi obscur al fricii. Ţi-e frică de ceea ce nu cunoşti, de inuman, de suferinţă, de moarte. Dar ţi-e frică şi de extrema alienare, de neaşteptata cădere, de laşitatea acomodantă, de ruşinea de după. Poate şi de asta e indecent să ceri (mai ales la adăpost fiind) eroism, sacrificiu, apostolat. Sau – cum scrie Ion Vianu în tulburătoarea sa mărturie din Exerciţiu de sinceritate (Polirom, 2009) – „sublimul nu poate fi o sarcină de partid“.

E drept, trebuie să fii Ion Vianu ca să poţi scrie şi publica, după 20 de ani, acest adevăr trăit. Exerciţiu de sinceritate reia – cu maximum de directeţe şi minimum de literaturizare – tocmai premisele şi consecinţele acestui gest sinucigaş pe care tînărul medic psihiatru (pe atunci) şi l-a asumat, căci protestul individual faţă de aparatul represiv care sprijinea regimul comunist în România nu putea fi decît o alegere a morţii şi, în cîteva feluri (întreruperea carierei universitare, acceptarea exilului, renunţarea la rădăcinile româneşti), chiar asta a fost: o trecere dincolo de viaţa de aici, o renunţare la un eu ameninţat cu sucombarea în duplicitate, compromis, alienare.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Cînd citeşti parcursul halucinant al lui Ion Vianu din momentul gestului eliberator – cererea de emigrare în Franţa (mai întîi), denunţarea folosirii psihiatriei ca armă politică, semnarea scrisorii de protest a lui Paul Goma – poţi avea o clip