La 1 ianuarie 2007, când România a deschis şampania pentru a sărbători intrarea oficială în Uniunea Europeană, credeam că ne aşteaptă râuri de lapte, fluvii de miere şi cârnaţi agăţaţi pe gardurile comunitare.
Ei, n-o fi fost chiar aşa, că nu ne teleportam în „Ţiganiada" lui Ioan Budai-Deleanu, dar orişicât, ne vedeam plonjând într-o bunăstare continuă. Gata, nemţilor! Păzea, francezilor! A venit şi vremea noastră!
Ne-am amăgit straşnic, s-ar putea spune. Ne-au fost suficienţi patru ani ca să trecem de la entuziasm la depresie. România este, în prezent, o ţară electrocutată. Lovită de ciumă. Pustiită de taifun. Călcată de tren.
Poate că altfel decurgeau lucrurile dacă nu venea criza financiară. O criză pe care nu noi am generat-o şi care nu poate fi ţinută la graniţă. Zic poate, pentru că vitejii comandanţi ai acestei ţări ne-au demonstrat că sunt în stare să facă praf chiar şi rarele noastre momente de graţie. De exemplu, o providenţială creştere economică.
Criza economică şi formidabila noastră capacitate de autodistrugere nu sunt însă singurele cauze ale nefericirii noastre. Mai contează şi acvariul în care înotăm. Acest acvariu se numeşte Europa şi are trăsături de struţocămilă: nu e nici cal, nici măgar. Nici stat naţional, nici federaţie. Un Turn Babel în care fiecare vorbeşte limba ce-o pofteşte, inclusiv în economie şi în finanţe. Asta duce la blocaje absolut stupide. De exemplu, fermierii din Polonia se roagă să nu fie blocaţi cumva de pescarii din Irlanda. Iar siderurgiştii din Germania stau la mâna ecologiştilor din Letonia. Sunt exemple fictive, dar oricând posibile.
Uniunea Europeană nu-şi mai poate permite să meargă aşa! Pentru a fi eficientă şi a nu se pierde în hăţişul birocraţiei, marele conglomerat de state trebuie să devină el însuşi un stat, o ţară. Modelul este la îndemână: Statele Unite ale Americii. Fiecare st
