Mă tot gîndesc la furia lui Mugur Isărescu de ieri. Am fost de acord cu el în cuvintele dure despre presă.
Au sărit imediat oameni să spună că nu e democratic să-i spui presei pe cine să invite. Dar nici nu poţi să nu vezi că democraţia nu merge deloc mînă în mînă cu banii.
“Domne are un cost tot ce se întâmplă în ţara asta. Altminteri, cum putem să explicăm că având datorie publică de 30% avem CDS care se menţine peste 300 puncte de bază? Lumea trebuie să înţeleagă că sunt legate inclusiv de maniera în care disuctăm şi în care înţelegem să facem rating. Toţi trebuie să supravieţuim crizei, inclusiv televiziunile, ziarele, noi vă spunem să supravieţuiţi, să o duceţi bine, dar să ştiţi că sunt nişte costuri. Aste este enervant pentru mine, când vă aud şi vă citesc şi văd cât vă minunaţi că se întâmplă aia şi aia, exact dumneavosatră. Aveţi şi dumneavoastră o contribuţie, cel puţin acest lucru să îl acceptaţi, că nu sunteţi numai de mângăiat pe creştet şi dat mâna cu dumneavoastră.”, a conchis Isărescu.
Vrei să meargă businessul cum trebuie? Fă-ţi priorităţi clare şi calcă tot restul – muncitori, clienţi, muchiile legii – în picioare. Sînteţi gata să acceptaţi că un pumn în gura necontrolată şi prost educată a presei ar putea ridica ratingul de ţară? Nu prea.
Se tot vorbeşte despre sentimentul pesimist-apocaliptic românesc care vinde cel mai bine presa (nu sîntem unici). Cum se rezolvă “clasic” astfel de neajunsuri: propagandă, bani de la stat pentru favoriţi din presă, pentru industria divertismentului, filme cu Mihai Viteazul, Rambo, concerte “optimiste” etc.
Banii iubesc propaganda, optimismul sărac cu duhul. Banii nu se pot face cu discuţii, critici. Problema mea, spre deosebire de Mugur Isărescu, e că toată autocritica teribilă a “poporului” e de o calitate îndoielnică, e extrem narcisistă.
Iarăşi, banilor le-ar plăcea sau lipsă
