În ziua de30 decembrie 1947, (mai bine zis într-o noapte) ţara noastră, oficial numită Regatul României, a încetat să existe şi s-a transformat în Republica Populară Română, o formulă statală necunoscută cetăţenilor ei şi neuzitată, în genere. Evenimentul nu a impresionat guvernele lumii, nici măcar pe cele din Apusul Europei, care prin acest act de samavolnicie vedeau întărită mult poziţia Rusiei comuniste pe bătrânul continent şi deci o ameninţare directă împotriva lor. (Probabil că la nivelul cancelariilor, pe cale diplomatică, s-au produs unele proteste, dar ele au fost aşa de discrete şi ineficiente încât au contribuit mai mult la consolidarea unui act consumat).

Mult mai târziu, occidentalii, comentatori şi istoriografi, şi-au pus întrebarea cum se poate ca un partid oarecare numărând un vreo mie de membri, precum minusculul P.M.R. să obţină scoruri neaşteptate la alegerile de toate felurile, la scrutine necontestate de nimeni, nici chiar de „opoziţia” care exista pe hârtie, adică... în documente. Fără să aspire pe atunci la „deplina unanimitate” a lui N. Ceauşescu, performanţa era totuşi formidabilă. Or, după opinia oricărui om matur la minte sau sănătos la acea parte a corpului numită în genere „cap„, tocmai asta ar fi trebuit să pună la îndoială succesul.

Toate documentele oficiale, contemporane cu aceste evenimente au stat la dispoziţia acelor străini care au ţinut să se informeze; ele sunt şi acum în fiinţă în arhive şi sunt la fel de grăitoare; dar adevărul se strecoară printre rânduri sau se descifrează cu greu, deşi ele sunt aşa de limpezi şi de categorice.

Statisticile, datele oficiale informative sunt, în statele cu regim totalitar (sau acuzat autoritar) incontrolabile şi mult falsificate – şi în această situaţie a fost şi o ţară ca Germania nazistă în partea ultimă a războiului încheiat în 1945. (Noi, românii,