L-am cunoscut în vara lui 2001 şi l-am văzut pentru ultima oară în 11 octombrie 2010. Era o zi de luni, şi a fost pe la birou cînd i-am cerut să vedîmpreună nişte obiecte, să mă asiste la analiza unor tablouri cu probleme. Se grăbea, părea agitat, şi a regretat că nu se mai poate întoarce, căci expertiza urma să aibă loc peste cîteva ore. Avea altceva programat pentru acea zi. Era neras, obosit, părea tracasat şi preocupat. Cum mi se părea de mai multă vreme, surmenarea devenise o componentă a vieţii sale. Mi-a rămas în memorie şi suflet caracterul său impulsiv, vulcanic, ursuz, apăsat şi adesea fără haz. Dar nu înseamnă nici o clipă că nu avea simţul umorului sau nu ştia de glume – dimpotrivă! Îi plăceau cuvintele de duh, era erudit şi nu făcea paradă, cunoştea o groază de lucruri pe care ştia a le insera, uneori cu subtilitate, alteori mai abrupt, în diverse discuţii sau contexte. A reuşit să creeze cu grijă şi onestitate o echipă de profesionişti, oameni responsabili, la Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniul cultural naţional din Bucureşti. A contribuit în chip esenţial la scrierea şi elaborarea Legii privind protejarea patrimoniului cultural, precum şi la normele de aplicare ale acesteia. I-a plăcut enorm poezia, mi-a vorbit prelung şi cu diferite ocazii despre marele Kavafis (în special), despre prietenul său Ion Stratan, despre propriile îndeletniciri literare din trecut, iar din felul în care vorbea reieşea clar că de asta şi-ar fi dorit să-şi lege soarta: Poezia. Că este anume aşa o atestă, printre altele, şi o dedicaţie a lui Nicolae Ţone, care îi dăruia lui Ştefan, în anul 2004, Manualul de literatură, cu aceste cuvinte: „Pentru Ştefan Damian, cu preţuire, cu prietenie, cu afecţiune acest «Manual» neconvenţional, în care putea fi, cu drepturi egale, unul dintre coautori...“. Trebuia pus alături de Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es.Pop, Crist