Steaua rămîne în cărţile calificării, după o victorie spectaculoasă cu Utrecht.
Steaua şi-a luat avînt din primul minut, Surdu s-a dus glonţ spre poarta lui Vorn, a şutat şi ceva a pocnit, în careu. O petardă aprinsă, încă una, peluza se agită ca un castron cu popcorn. Miroase a sulf, fumul s-a întins pe tot terenul şi jocul s-a oprit. Derută la peluza olandezilor. Ei n-au decît un banner cu Scarface, "Lumea e a noastră!". Lumea, da, Ghencea însă e un cosmos aparte.
Arbitrul rus, corpolent ca un halterofil pensionar, restartează meciul. Minutul 2 al meciului decisiv îi aduce faţă în faţă, prin perdeaua de pucioasă, pe Neşu şi Nicoliţă. Versiunea fratricidă a profesionismului!
Steaua are entuziasm, dar şi risipeşte. Utrecht e o portocală mecanică cu 90 la sută şuruburi. La un şut al lui Apostol (min. 13) răspunde cu o expediţie fulger condusă de preţiosul von Wolfswinkel. Apoi construcţiile încremenesc şi se joacă din fază fixă în fază fixă.
Diavolul în saboţi
Pe tuşă, Lăcătuş desenează scheme cu gesturi largi: ceva rotund cu multe raze în jur. Corner şi un meleu ca la rugby în poarta lui Vorn. Jumătate din echipa roş-albastră se află acolo, claie peste grămadă, împingînd balonul în plasă. Gardoş înscrie norocos, dar golul e al Stelei, la propriu.
La cîteva minute, şuruburile se pun în mişcare şi Mertens, minunea în saboţi roşii, detonează mingea direct la vinclu (min. 33), din 25 de metri. 1-1, meciul rămîne umăr la umăr.
Fazele fixe se răresc, Neşu şi Bănel nu mai au nimic să-şi spună, s-au plictisit să-şi tot sufle mingea, din devotament pentru culori. Lăcătuş nu mai pictează în aer, se plimbă nervos cu mîinile la spate. Halterofilul de la centru se mişcă tot mai lent şi se uită pofticios după maşinuţa care-l transportă pe accidentatul Geraldo.
Se trezeşte Mo
