Primul concert din stagiune susţinut de Orchestra Medicilor „Ermil Nichifor“ a atras, ca de obicei, un public extrem de numeros, alăturând melomani, muzicieni, colegi de breaslă sau pur şi simplu spectatori care, aflaţi poate pentru prima oară într-o sală de concert (dovadă stând şi aplauzele repetate între părţile unor lucrări), au fost dornici să descopere frumuseţea muzicii sau să reasculte pagini celebre din creaţia universală. (...)

Ca structură, programul a fost cumva atipic şi pentru că a propus o paletă repertorială extrem de diversă, de la preclasic la secolul XX, pentru că a inclus secvenţe scurte, într-un caleidoscop binevenit şi atractiv într-un matineu duminical, dar şi pentru că, de această dată, ansamblul a evoluat doar în formaţie de coarde, deci în formulă camerală. Anticipând prima zi de noiembrie, concertul s-a deschis cu Amurg de toamnă de Alfred Alessandrescu, lucrare de atmosferă, deosebit de inspirată, cândva frecvent regăsită pe afiş, readusă acum în memoria noastră în sonuri estompate, cu tentă meditativă, poate şi cu o undă de tristeţe. Schimbând registrul expresiv, Menuet de Boccherini s-a înscris pe linia „şlagărelor“ deosebit de agreabile, care cuceresc oricând, urmat de două creaţii vivaldiene – Simfonia în do major şi Concertul pentru chitară şi orchestră, solist fiind Mihai Cojocaru, rezolvând cu acurateţe scriitura destul de solicitantă, cu o frazare adecvată, surprinzătoare fiind Publicitate însă apelarea la microfonul de amplificare, mai ales într-o sală cu acustică foarte bună, cum este cea a Ateneului Român. Au urmat apoi Sarabanda, Giga, Badinerie de Corelli, parcurse cu acurateţe, asemenea liricului Intermezzo din opera Cavalleria rusticana de Mascagni sau acelui Adagietto din Simfonia nr. 5 de Mahler care, prin încărcătura sa, se apropie de rugă, şi tocmai de aceea este cântat în momente de reculegere, de aduce