Adrian Paunescu a fost un barbat cu un noroc remarcabil. Chiar si atunci cand a iesit din scena, a avut sansa sa o faca pe indelete, sa-si regizeze plecarea compunand scrisori emotionante si beneficiind de cel mai celebru teatru modern: televiziunea de stiri. Dar, in ciuda favorurilor abundente oferite de catre soarta, povestea vietii lui Adrian Paunescu demonstreaza putina insemnatate a norocului in ecuatia implinirii umane.
In tinerete reusea sa scrie intr-o singura zi 90 de versuri pe o tema data, zdrobindu-si prietenii poeti cu o creativitate diluviana. Se nascuse cu norocul unui talent urias dar si in momentul istoric adecvat stilului sau. Nationaliste si pline de patetism, versurile lui Paunescu dansau intre minore nuante subversive si majusculele propagandei comuniste. O echilibristica din care s-a hranit si succesul cenaclului Flacara, tolerat de catre Partid si apreciat ca fiind supapa perfecta pentru nemultumirile tinerilor din anii ’70. In 1989, Paunescu a avut sansa unei Revolutii schilodite din care Partidul a iesit cu un apetit mult mai feroce decat in anemicii ani ’80. Cati isi mai amintesc ca, in 1996, Adrian Paunescu a candidat la Presedintia Romaniei din partea unui partid condus de un fost prim-ministru ceausist? Soarta i-a adus si un scaun de senator, dar Paunescu nu este singurul intelectual european cu optiuni politice indoielnice. Mai mult, Paunescu nu este singurul intelectual roman care si-a asezat singur pe umeri mantia de calauza a neamului. Avem insa dreptul, o spune Orwell, “sa ne asteptam la o decenta obisnuita chiar si din partea unui poet”.
“Ma terorizeaza tenace pana incep sa plang. Plang de stupoare, de neputinta, de disperare. Pe infundate, fara martori, (Adrian) devine canalie”, scria in 1969 femeia care i-a nascut lui Adrian Paunescu doi copii. Scriitoarea Constanta Buzea a publicat un jurnal de o tristete sufocanta
