Considerat aproape în unanimitate cel mai important critic român, G. Călinescu a fost, poate, şi cel mai defavorizat de interpretare. Dacă am sta să comparăm, contabiliceşte, numărul de studii şi volume consacrate autorului "Istoriei literaturii române de la origini până în prezent" cu cele dedicate rivalului său direct, E. Lovinescu, primul iese, cu siguranţă, în deficit. Cauzele sunt multiple şi ar merita o discuţie aparte.

Mă rezum, de aceea, la a spune că G. Călinescu a beneficiat - deşi numai beneficiu nu se poate numi un asemenea tratament -, în istoria criticii româneşti, de o ciudată dispensă a genialităţii. Conform acesteia, ar fi inutil, de nu complet neavenit, a analiza cu atenţie criteriile şi principiile unui critic care a sfidat cu consecvenţă orice înscriere în limitele unei doctrine. Astfel încât cea mai la îndemână perspectivă e cea stilistică: G. Călinescu e un "artist", ale cărui afirmaţii trebuie apreciate ca exemple ale unei retorici exemplare şi inefabile. Excepţie de la acest unghi de abordare au făcut, de la moartea criticului, două evenimente: dezbaterile iniţiate de cerchişti în 1966-1967 (Nicolae Balotă şi Ovidiu Cotruş pun în discuţie principiile estetice ale criticului), reprimate însă rapid de nevoia de a face din Călinescu un stindard al luptei contra dogmatismului, respectiv cartea lui Mircea Martin din 1981, care clarifică, printr-o excelentă simetrie tipologică, programul "Istoriei..." în raport cu proiectele lui Iorga şi Lovinescu - fără a tinde însă la reconstruirea integrală a esteticii călinesciene.

De aceea, volumul de debut al lui Andrei Terian, "G. Călinescu. A cincea esenţă" (Cartea Românească, 2009), trebuie înţeles ca o reconsiderare radicală a imaginii criticului. Cartea e de plasat urgent în siajul monografiilor româneşti substanţiale care au modificat integral nu numai percepţia asupra unui scriit