În prima săptămînă a lunii noiembrie va avea loc, la Universitatea din Ottawa, o miniconferinţă pe tema „Trans-inter-multiculturality, trans-inter-multidisciplinarity and plural Americas“. Iniţiativa este a profesorului Patrick Imbert, care se ocupă, de multă vreme, de problema multiculturalismului atît în planul teoretic, cît şi în cel aplicat. Canadienii cred în multiculturalism şi depun mari eforturi pentru a-l implementa în cotidian. Înţelegerea fenomenului se bazează, în mare măsură, pe conceptele de „incluziune“ şi „excludere“: Imbert a scris un lung eseu pe această temă, intitulat Theories of Inclusion and Exclusion in Knowledge-Based Societies (University of Ottawa, 2008). Cînd ne-am întîlnit cu aproape un an în urmă, i-am atras atenţia că ceea ce îmi părea a lipsi din interpretările sale teoretice – bazate, în mare măsură, pe o idee elaborată de René Girard, aceea a unui „mimesis of appropriation“ – este discuţia dimensiunii complexe a multiculturalismului. Recunoaşterea acestui fapt necesită însă şi o regîndire a metodologiilor folosite în analizele teoretice ale fenomenului. Aşa am ajuns la discuţia despre cele trei posibile metode de abordare: inter-, multi- şi/sau transdisciplinare. În aceste domenii, ideile mele s-au conturat, din ce în ce mai clar, în ultimii zece ani, de cînd, într-un curs predat la Universitatea Ebraică din Ierusalim în 1998-1999, am început să-mi pun întrebarea „cum se manifestă caracterul complex al fenomenelor şi al înţelegerii noastre în domeniile umanistice şi, mai cu seamă, în acela al ştiinţelor sociale şi politice?“. Ce înseamnă complexitate în ştiinţele exacte am înţeles (mai mult sau mai puţin) în cei peste treizeci de ani în care am studiat comportamentul plasmelor „fierbinţi“, de la cele create în laborator la cele astrofizice (reamintesc cititorului poate puţin derutat că miezul stelelor este alcătuit din plasme af