La 7 noiembrie 1990, presa "independentă" anunţa apariţia Alianţei Civice (AC), care reunea sub tutela sa diverse grupări precum Asociaţia "15 noiembrie" din Braşov, Solidaritatea Universitară, Societatea "Timişoara", Grupul pentru Dialog Social, Societatea Agora din Iaşi, Grupul Independent pentru Democraţie, Asociaţia Prodemocraţia.
"Forum apartinic", nucleu al societăţii civile, "liant între asociaţii şi între oameni", aşa cum se prezenta opiniei publice, AC îşi propunea să combată noua putere instituită după "revoluţie". Lupta împotriva "structurilor totalitare" şi a "poliţiei politice" era obiectivul principal al intelectualilor fondatori, de parcă nimic nu se schimbase în istoria recentă a României. O alianţă sosită poate prea târziu, cu o întârziere de un deceniu, va recunoaşte Ana Blandiana, gândindu-se la disidenţa intelectualilor cehoslovaci, polonezi şi maghiari. "E târziu, dar nu şi prea târziu", opina scriitoarea, unul dintre membrii de bază ai AC. Alături de ea, s-au aflat de la început şi alţii, uşor de reperat în calitate de semnatari ai "declaraţiei de principii" publicată în România Liberă la 7 noiembrie 1990.
Societatea română traversa o criză gravă, ce putea fi depăşită doar cu "sprijinirea procesului de dezvoltare a unei societăţi civile, singura în măsură să asigure exercitarea libertăţilor cetăţeneşti", declarau cei ce se erijaseră în reprezentanţi ai intelectualilor. Intoleranţa, mistificarea, ura, corupţia, egoismul, rea-voinţa erau, în opinia membrilor AC, tarele societăţii româneşti post-decembriste. Pe lângă valorile morale, programul AC amintea şi "nevoile" economice. "Adevăr şi pâine", aşa cum plastic le exprimau înşişi semnatarii. "Singura ieşire o reprezintă inserarea economiei româneşti în circuitul mondial prin trecerea la o economie de piaţă. AC sprijină o reformă radicală şi realistă ca singura ieşire
