În toate transmisiile tv comerciale, în care sunt pezentate cuţite-minune, apar doi bărbaţi: unul taie, celălalt se minunează. Dar nu se minunează oricum, ci în postura de delegat la faţa locului al spectatorilor acestui tip de emisiuni.

Dacă familia lui ar fi întrebată ce meserie are domnul, ar fi să răspundă: mirător. E plătit să se mire într-o condiţie de revelat, de om pentru care fericirea are în sfârşit o înfăţişare şi un nume: noul set de cuţite perfecte tocmai ieşit pe piaţă. Mult mai performant decât setul de cuţite perfecte produs anul trecut.

Mirătorul de serviciu e o idee promoţională foarte eficientă. Dacă n-ar fi, cu siguranţă că în locul său ar apărea un ins care se lasă tăiat, ca să probeze astfel virtuţile cuţitelor perfecte, care taie oricând, orice şi oricum.

Cu o idee poţi să întorci lumea pe dos. Până a nu se mondializa ideea ofertei unui complet de cuţite, gospodina murea convinsă că normal e să se vândă cuţitele cu bucata. Mondializarea reclamei a condus către o inovaţie în condiţia cuţitului însuşi. A apărut cuţitul cu mai multe aplicaţii. Banalul cuţit e înfăţişat ca o mare cucerire a tehnologiei, plină de secrete care trebuie dezvăluite.

Nu-i uşor să joci rolul de mirător. Nu trebuie s-o faci pe prostul, fiindcă se supără publicul demonstraţiilor matinale de cuţit-minune, care cu siguranţă e mare şi gata să se mire împreună cu mirătorul. Dacă n-ar fi mare, nu s-ar mai face transmisia tv. În acelaşi timp, mirătorul trebuie să se exprime şi cu corpul. Prea multe cuvinte n-are de zis, dar ca orice actor se pricepe să spună din mişcările trupului tot ce-i nevoie ca să înţeleagă privitorul că e în al nouălea cer, fascinat, dornic de a tăia şi el cu un singur cuţit tot ce-i iese în cale: antricoate, cartoane, conserve, tomate. Şi nu în modul primitiv cu care a folosit cuţitul de bucătărie până a devenit mirător, ci