Poetul nu mai e şi nu se găseşte nimeni care să-i facă un ferpar aşa cum şi-ar fi scris singur, cu unicul său har de a potrivi cuvintele şi de a le restitui celor mulţi. Revoltător, moartea lui Adrian Păunescu nu poate fi povestită de Adrian Păunescu. Sursa: EVZ

Autoerijat - şi imposibil de concurat - în conştiinţă a poporului român, Păunescu a fost cel care putea fi tratat doar la superlativ, de către adulatori şi detractori deopotrivă. A fost, şi iarăşi e împotriva firii să concepi că-l va întrece vreodată cineva, cel mai mare jurnalist în versuri al neamului – o ştire veche, descoperită de exegeţii care-l înghiţeau, dar nu-l digerau.

Poet-militant (şi mesianic, după observaţia criticului literar Alex. Ştefănescu), Păunescu făcea presă în rime. Articolele sale deghizate în poezii, dintr-o operă de o prolificitate pe măsura debordantei puteri de muncă şi creaţie, sunt singurele care se pretau la recitat şi, din nou, fie că erau acompaniate sau nu de muzică, nimic nu se compara cu lectura autorului. Ca un ziar perpetuu ce vede lumina tiparului în timp real, poezia lui Adrian Păunescu a informat prompt, sacadat şi tumultuos ("dau lumii, dau lumii de ştire") despre orice se întâmpla în spaţiul românesc, metodic şi la toate rubricile. Se cutremura ţara în 1977, Păunescu scria pe pagina întâi.

Din paginile de social era nelipsit şi de neînlocuit, mai ales când aborda teme privindu-i pe părinţi, pe vârstnici sau pe năpăstuiţi. La sport, dădea un imn "Craiovei Maxima" şi trecea la versuri albe, dar la fel de încărcate de patetism, pentru a-l întoarce pe Hagi în echipa naţională de fotbal. La cultură, restituia literaturii române nume vremelnic ascunse, ca Eminescu sau Blaga, şi îi punea pe muzică, cu ajutorul unor folkişti.

Marilor săi înaintaşi, Păunescu era capabil să le dea o nouă viaţă, e drept, în umbra clocotitoarei sale