Am mai povestit întâmplarea. Aflat la Paris, în vara lui 1984, am avut şansa să văd în aceeaşi zi două filme franţuzeşti, ambele premiate. Cel dintâi se intitula „Une dimanche à la campagne“ şi luase Palme d’Or la Cannes. Era opera unui cunoscut regizor francez, Bernard Tavernier.

Filmul relata în imagini splendide, grupate în aşa fel încât să sugereze tablouri ale impresioniştilor, de la Manet şi Monet la Seurat şi Pissaro, o vizită în familie, în week-end, la ţară, în casa cu grădină şi lac a unei bătrâne şi respectabile mame şi bunici. Al doilea film îl avea ca regizor pe Andrjei Wajda, marele regizor polonez, fusese turnat în Franţa şi distins cu Premiul César. Se intitula „Danton”, după numele protagonistului (actorul care îl interpreta era Gérard Dépardieu) şi era inspirat din Revoluţia de la 1789. „Une dimanche à la campagne” este un film încântător şi fără miză. „Danton” este unul plin de imperfecţiuni, dar cu o miză extraordinară: marea revoluţie franceză văzută de un om din Est care o trăise pe aceea comunistă. „Danton” m-a ţinut treaz până la sfârşit. „Une dimanche à la campagne” a fost ca o siestă într-o după-amiază petrecută la ţară.

Unii cititori confundă miza cu tema. Dar numai prima este indiferentă în literatură, în artă, în general. Miza este esenţială. Există două feluri de pariuri pe care artistul le face. De-a lungul secolelor a prevalat pariul pe interesul universal al mizei puse în joc. Este, aşa-zicând, vârsta clasică a artei. Modernitatea, care a descoperit istoricitatea, a mizat tot mai des pe eveniment şi pe politic. Această din urmă miză, pe care aş numi-o instrumentală, s-a dovedit a fi salutară tocmai în regimurile politice opresive. E la mijloc un paradox: regimurile opresive, atât cele de dreapta, cât şi cele de stânga, sunt prin natura lor ostile unei reprezentări nemijlocite şi corecte a realităţii în art