Multă vreme a părut surprinzătoare, la Liviu Ioan Stoiciu, discrepanţa de ton dintre discursul său poetic (interiorizat până la intimitatea metafizică) şi acela publicistic (aproape impersonal în vehemenţa sa).

O consecinţă directă a acestei mirări e şi prezentarea semnată, pe ultima copertă, Gheorghe Grigurcu. Criticul împacă silit cele două registre, limitându-se să constate că avem totuşi de-a face, în cazul acestui autor, cu „una din cele mai importante personalităţi ale poeziei noastre contemporane”. Problema e bine pusă, însă rău rezolvată, prin apelul la astfel de fraze generice, îndemânoase, fals ierarhice şi, de fapt, goale de orice semnificaţie.

Mai ales că volumul tocmai apărut, Pe prag (Vale-Deal), conţine el singur premisele unei reconcilieri mai convingătoare. Fiindcă aici Liviu Ioan Stoiciu nu mai e deloc cel pe care îl ştiam. (Am reluat special două dintre cărţile lui mai vechi, La fanion şi Poemul animal, şi impresia mi s-a confirmat.) În primul rând relaţia cu limbajul e, categoric, alta. După o sumă de destructurări programate, sub impulsuri fragmentariste de suprafaţă, acesta se coagulează acum în premieră. Măcar sintactic, poemele capătă o fluenţă neaşteptată. Dispar sincopele, se împuţinează punctele de suspensie, se îmblânzesc incoerenţele, se atenuează, în cele din urmă, interjecţiile.

Ar fi interesant să comparăm, atunci când avem ocazia, tratamentul radical diferit la care sunt supuse viziunile arhetipale într-un interval de exact treizeci de ani. Citez din La fanion, debutul din 1980 al lui Stoiciu: „BUN, S| CONTINUI... cum/ îţi spuneam, mai vedem, noi, Danaidele, cum scot, cu/ sânii goi, cu pompa, apă, suite/ pe un vas fără fund şi pe Tantal, cu smochine şi/ rodii, ţigări şi băuturi fine deasupra capului, murind de poftă, îl vedem şi pe Sisif, pe umeri/ cu un bolovan de cenuşă, pe Ixion, apoi pe/ ro