Dacă-aş prinde peştişorul de aur, asta i-aş cere: să mă facă FMI. Apoi aş face o vizită oficială în România, în ziua semnării unui nou acord, şi i-aş spune României aşa: schimbăm strategia – nu mă mai interesează nici deficitul, nici Ordonanţa 50, nici arieratele, nici altceva din tot ce nu merge. Pentru că am înţeles în sfârşit că, de fapt, ce nu merge e modelul de stat pe care România se căzneşte de 20 de ani să-l încropească. Modelul etatist francez, pe care s-a construit România ante şi interbelică, îmbinat cu sărăcia şi nesimţirea administrativă românească contemporană reprezintă cea mai nefericită combinaţie cu putinţă. Şi cea mai perdantă.
„Statul“ român a demonstrat cu prisosinţă de două decenii încoace că nu merge. Că pe orice pune mâna ruinează: companii, infrastructură, servicii de educaţie, sănătate, control sau siguranţă. Greşeala e în model, nu în aplicarea lui. Nu suntem în situaţia capitalismului, care e o idee bună aplicată prost. Ci doar a unei idei bune aplicate de proşti. De lacomi şi de nepricepuţi.
Modelul capitalist european presupune, intrinsec, prin natura lui, că cei care îl aplică îl înţeleg, îl doresc şi îl acceptă, cu toate avantajele şi constrângerile lui. Modelul greşeşte când încearcă să se plieze pe culturile estice. Aici guvernanţii îl înţeleg parţial, îl doresc doar când e bine şi îl acceptă doar când e în avantajul lor. În rest, haiducie inversă pe toată linia: luăm de la cât mai mulţi, ai lor, ca să dam la cât mai puţini, ai noştri.
Dacă poate exista o presiune esenţială pe care organismele occidentale ar putea-o pune pe organismele mutante de administrare centrală şi locală ale României, atunci ea ar fi pentru retragerea statului din tot ceea ce face prost. Adică aproape din tot ce face. Nu sunt un adept al statului minimal. Dar sunt un fanatic al statului român minimal. În orice ţară occidentală ajung, contac
