Unii i-au fost prieteni. Pe alții i-a ajutat. A înflăcărat imaginația altora. Pe niciunul dintre ei nu doresc să-i jignesc. Și nici să le pun la îndoială sentimentele.

Și, totuși, o imensă ipocrizie răzbate printre amintirile și evocările care curg pe bandă rulantă de la anunțarea stingerii din viață a lui Adrian Păunescu. Și cu greu se poate face distincție între cei care chiar regretă dispariția lui și cei care fac paradă de sentimente.

De câteva zile, de când vestea suferinței lui a ținut prima pagină a ziarelor, a site-urilor și televiziunilor de știri, m-am întrebat dacă, la un moment dat, îl voi putea uita pe Adrian Păunescu. Și ceea ce a reprezentat el.

Da, am fost printre cei care au cântat la Cenaclul ”Flacăra”. Care am învățat cântecele și poeziile promovate de Păunescu. Și care ascult și acum, cu plăcere, multe dintre acele imnuri. Dar nu pot uita că acele cântece și poezii mă făceau să cred că trăiesc într-o țară nepereche, că România e un rai în miniatură și că nimic nu se compară cu viața ”generației în blugi și adidași”. Doar că, aveam să aflu încă în anii trecerii de la pubertate la adolescență, blugii și adidașii erau marfă de contrabandă. Că sălile de sport și stadioanele arhipline care cântau pe o singură voce nu erau decât un uriaș exercițiu național de spălare de creiere. Și că totul era o imensă iluzie.

Și acum, sunt încă mulți cei care confundă acea iluzie cu libertatea. Cu ajutorul lui Adrian Păunescu, o generație (poate chiar două) au fost ținute captive la nivel de mental colectiv. Li s-a permis să creadă că sunt liberi, atâta vreme cât puteau să poarte blugi și adidași, plete în vânt și să cânte și altceva decât despre partid și Ceaușescu. O libertate conformă nu este, însă, libertate. Asta chiar dacă cei ținuți captivi au început la un moment dat să-i iubească pe paznici. Și pe ajutoarele lor.

România și româ