E cât se poate de oficial, în Ghencea au fost îngropate rămăşiţele pământeşti ale soţilor Ceauşescu. Sursa: EVZ

Oricât s-ar fi străduit însă specialiştii de la Institutul de Medicină Legală, servilismul politicienilor români n-a putut fi testat laolaltă cu probele prelevate din morminte, din simplul motiv că n-a fost îngropat. Obsecviozitatea clasei politice autohtone s-a transmis, ca o cutumă fără de care nu se poate inspira aerul tare al puterii, din "Iepoca de Aur" până în anii în care prinde contur "Axa Binelui", trasată între noii stâlpi ai puterii, Falcă-Oltean-Scripcaru.

Graţie regizorului Andrei Ujică şi filmului-eveniment al toamnei româneşti, "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", am văzut, printre altele, crâmpeie de slugărnicie care l-au ajutat pe gângavul dictator să se "esprime" mult şi prost în fruntea regimului multilateral eşuat. În prim-planul unei secvenţe degradante pentru cei ce nu priveau mai sus de carâmbii cizmarului peltic, regretatul şef al diplomaţiei româneşti dintr-un veac tulbure, Corneliu Mănescu. Cadrul general: o conferinţă de presă desfăşurată la Praga, în 1968, înainte de invazia sovietică. Bine spune Andrei Ujică: ziariştii cehoslovaci par ca o delegaţie de pe planeta Sirius, întrebările lor punctuale şi pertinente fiind impregnate de primăvara ce dezgheţa, neverosimil, un stat socialist "pretin". Şi iată-l pe Corneliu Mănescu, în care cei mai tineri spectatori au avut surpriza să descopere un tip brădos, foarte departe de tiparul proletar al activistului pitic, pe care să ţipe costumul ponosit: stilat, şarmant ca un star de cinema, de unde şi comparaţia cu Lee Marvin, un playboy nonşalant - etichetă pusă de alt diplomat. Unde mai pui, Mănescu era şi primul comunist ajuns să prezideze Adunarea Generală a ONU. Şi totuşi, un om de o factură net diferită de ţăranul devenit intelectual de nevoie, cum se autocarac