„Nu vreau sa mor. Nu cred ca e timpul să mor. Totusi, nu pot sa nu ma gandesc la moarte. Mai ales ca am impresia ca si ea se gandeste la mine. Si la altii. Spuneam, acum cateva saptamani, ca moartea e printre noi. Sta nevazuta in odaie, pe strada, in avion, la spital. Si ma gandesc la moarte pentru ca prea mor multi oameni care dadeau un inţeles notiunii de om. Prea multi. Din ce in ce mai multi. Si ritmul s-a intetit. Si se face intuneric in cultura romana“.
Sunt cuvintele, aproape de pe urma, ale lui Adrian Paunescu. Inca viu
Traiesc prea demult departe de tara, incat sa-mi fie puse in carca oaresce interese politice romanesti. Pe poetul Adrian Paunescu l-am intalnit, pentru prima si ultima data, in august 2009, la hotelul Paradiso din Mangalia. Eram la o reuniune pe teme legate de diaspora. Vazandu-l, am avut un soc. Avea o culoare galbena in obraji, pe care n-am mai vazut-o decat la cirotici in ultimul stadiu. Instinctul mi-a spus ca poetul era deja atins de pala nefiintei.
L-am acostat pe holul dinspre restaurant si i-am solicitat un interviu. Absent, el mi-a spus ca da, se poate, insa in alta zi. La receptia hotelului, statea de vanzare penultimul sau volum de poezii. „Inca viu“ avea un titlu tare, nu puteai sa intorci capul si sa pleci mai departe. Poeziile lui emanau aceeasi „forta paunesciana“, care i-a adus faima si buna, si proasta, in functie de imprejurarile politice in care s-a manifestat. Cu interviul insa, n-a mai iesit nimic, caci nu l-am mai intalnit pe Adrian Paunescu in hotel.
N-am fost niciodata fan absolut al poeziilor sale, am strambat din nas cand presedintele unei asociatii de romani din Germania mi-a spus ca, pentru el, Paunescu e „poetul absolut“. Ca fosta filoloaga, registrele valorii poetice le-am aplicat ceva mai larg. Insa de cate ori am citit o poezie a lui, sau l-am auzit vorbind, cu o voce grava, ce putea sa
