In manualele de liceu, ultima poezie a lui Adrian Paunescu va fi socotita testament. Institutionalizand poezia, cum s-a intamplat si cu filosofia din dorinta contabila a societatii de-a sistematiza gandirea, se va produce un comentariu literar inclus in programa, iar in caietele de teza va curge multa cerneala in tentativa de-a despica acel vers tulburator: "Da-mi, Doamne, viata, inca niste ani, si tarii mele minima dreptate".
Stia ca pleaca dintre noi si ultimul sau gand s-a indreptat spre patria care-l durea. Pentru ca in ciuda optiunilor politice, contestate cu argumente care coborau in trecutul poetului, Adrian Paunescu avea dreptul la suferinta.
Nu pentru criticile sale va ramane insa in istoria in care s-a insurubat temeinic inca din timpul vietii. Ci pentru durerea pe care ne-a semanat-o in ganduri cu ai sai nebuni care faceau schi in sufletul unde izbea viforul, cu apelul de-a nu dispretui gunoierii si actorul plecat la coada la salam.
Marturisesc ca de cate ori il auzeam recitand "Ruga pentru parinti", mutam pe alt canal. Era prea greu de suportat ideea ca plang ca un prunc. La fel de cu sete radeam cand se rastea la cate-un moderator-femeie din cauza imbecilitatii transmise in unde la ore de maxima audienta. Si era indulgent!
Am ajuns la dragoste pentru poezia sa dupa ce mi-a intrat in viata urandu-l. Eram in clasa a cincea si stiam despre el doar ca e un gras pe care toata lumea vrea sa-l asculte, dar pe care nu puteam sa-l zaresc, pentru ca nu ma lasau parintii. Aveam sa-l descopar insa pe o caseta audio pe care am putut sa o ascult o singura data, din care pana in liceu am tinut minte "Haideti cu totii la Putna, unde Maria Sa doarme" si "Pacea trebuie tradusa in americano-rusa".
Dar cat de tare mi-a eliberat sufletul primul cenaclu cap-coada, chiar inainte ca poetul sa fie interzis!
